Memorie A
și marea nu mai este 

                                                                        Ghiorghios Seferis
                                                                        (1900-1971)

 

Și eu, în mâini, numai cu aceasă trestie; 
noaptea era pustie, luna în asfințit
și pământul mirosea după ultima ploaie.
Murmuram: memoria doare când o atingi,
Cerul s-a-mpuținat, marea nu mai este,
tot ce se ucide peste zi e dus cu carele 
după coline.
Degetele mele se jucau distrate cu acest fluier
pe care mi l-a dăruit un păstor bătrân
fiindcă i-am spus bună seara; 
ceilalți însă au desființat orice salut;
se trezesc, se rad, își reiau uciderea 
cum ar tăia crengi sau cum ar face o operație,
metodic, fără patimă. 

Durerea e moartă ca Patroclu 
și nimeni nu greșește.

Mă gândeam să fluier o melodie, 
dar m-am rușinat de ceilalți 
care mă văd de dincolo de noapte,
din lumina mea, pe care o țes corpurile vii,
inimile goale și iubirea ce aparține atât Eumenidelor
cât și omului și pietrei și ierbii
și animalului deprins să privească-n ochi
moartea care vine să-l ia.
Astfel am purces pe cărarea întunecoasă
și am ajuns în livada mea, 
și-am săpat 
și-am îngropat 
trestia
și iar am murmurat: într-o zi va fi învierea;
cum pomii primăvara 
așa va străluci scânteierea zorilor.
Se va face iar marea și valul o va ivi
din nou pe Afrodita.
Suntem grăuntele ce moare. 
Și am intrat în casa mea pustie.

(din volumul Poezii. În românește, cu o prefață de Aurel Rău, Editura Tineretului).