Don Francisco de Quevedo y Villegas

(1580-1645)



Lísidei, rugând-o să-mi dăruiască florile

pe care le avea în mână și îndemnând-o 

să fie asemenea izvor




Frumoasă Lísida, fugind de mine,

asemeni fii acestui mic izvor

care zglobiu, țâșnește din pripor

rodindu-i alte unde cristaline.



Te vei ascunde în meandre line,

dar ochii mei tu i-ai cu tine-n zbor

și-n treacăt focul pururi arzător

ți-l merite o floare în stamine.



Și pentru că tu râzi de-atâta chin

cum și de plânsetul ce mă destramă

jerfit în roșii schituri de rubin,

 

pe om tu iartă-l, i-ai iubirea-n seamă;

iar când, disprețuind, te-ntorci puțin,

tu ia cu tine glasul ce te cheamă.




(din volumul Versuri. În românește de Aurel Covaci, Editura Univers, 1970).