Lucrarea lui Xavier Barral i Altet, Istoria artei, apărută la Editura Meridiane din București, în anul 2002, sub traducerea lui Răzvan Junescu, pleacă de la postulatul ,,Ce este o operă de artă?” pentru a atrage atenția asupra faptului că, fără doar și poate, discutăm despre o disciplină autonomă, conectată cu arheologia, economia, sociologia sau tehnologia.

Pentru început,  mă voi axa pe partea tehnică privind analiza cărții lui Xavier Barral i Altet, Istoria artei. Această lucrare este împărțită în șapte părți, astfel: paginile 5 - 8 sunt dedicate unei Introduceri în tema cărții, capitolul I, intitulat sugestiv, Studiul artei ca disciplină istorică, paginile 9 - 31, conține mai multe subpărți: I Principalele etape, paginile 9 – 19, II Între arheologie și istoria artei, paginile 24 - 28, III Noi orientări ale istoriei artei, paginile 24 - 28, IV, Istoria artei pe gustul actual: arta din secolele al XIX-lea și al XX-lea, paginile 28 – 31, Capitolul II, Periodizarea și domeniile istoriei artei, 32 – 79, cu subpărțile I Tehnici artistice, 32 – 34, II Preistorici și Antichitate, 34 – 44, III Arta Occidentalului medieval, 44 – 53, IV Artele neoccidentale, 53 – 58, V Renaștere, baroc și clasicism, 58 – 65, VI Arta secolului al XIX-lea, 66 – 70, VII Arta contemporană, 70 – 77, VIII Un domeniu nou: istoria fotografiei, 78 – 79, Capitolul al III-lea, Istoria artei astăzi, 80 – 92, cu I Instituții, centre de cercetare și congrese, 80 – 82, II Muzee, expoziții  și conservarea patrimoniului, 82 – 84, III Literatura de artă, 84 – 86, IV Științele auxiliare ale istoriei artei, 86, V Fondurile documentare, 86 – 88, VI Noile tehnologii, 88 – 90 și VII Studentul confruntat cu studiile și cercetarea, 90 – 92. De asemenea, există și o Încheiere, 93 – 94, Anexe, subintitulate Introducere la istoria artei prin texte, 95 – 122, cu trei subdiviziuni, I Curente ale gândirii, 95 – 104, II Arhitecții și arhitectura, 104 – 111, III Arta contemporană, 112 – 122 și o Bibliografie, 123 – 126.

În continuare, mă voi axa pe conținutul științific care dezvoltă un subiect în profunzime, autorul demonstrând o bună cunoaștere a bibliografiei existente la finalul lucrării, având o structură logică, organizată în capitole și subcapitole prin care se corelează obiectivele cu sursele, metodele, informația și concluziile, dimensiunea lucrării fiind de 128 de pagini. Familiarizarea cititorilor cu elementele de teorie a limbajului plastic, cu formele, respectiv structurile de concepere şi percepere a operei de artă se face prin dezvoltarea abilităţilor analitice, a gândirii procesual istorice şi critice, respectiv a capacităţii de exprimare verbală / scrisă întrebuinţând terminologia şi limbajul de specialitate, prin intermediul muncii cu principalele surse de documentare şi vizuale specifice disciplinei intitulate istoria artei: ,,Așadar istoria artei nu mai constituie apanajul câtorva amatori luminați sau al profesioniștilor din învățământ, muzee sau piața operelor de artă. Fiecare devine istoric de artă atunci când posedă rudimentele necesare spre a cunoaște opera și a o integra în contextul istoric al evoluției omenirii.” Tot în Introducere se punctează faptul că disciplina istoria artei este: o disciplină autonomă, o ramură a istoriei totale, a apărut din timpul Renașterii, iar ,,geografic vorbind, nu există limite în universul nostru pentru istoria artei iar, din punct de vedere cronologic, istoria artei acoperă toate fațetele acțiunii umane pe pământ, de la preistoria cea mai timpurie până în zilele noastre.”, adică lucrarea ajută la asimilarea unui vocabular al comunicării vizuale, artistice, inițiind persoanele interesate de istoria artei în cunoaşterea istoriei artelor la modul general, prin evaluarea / analiza comparată a marilor modele artistice dintr-o anumită perioadă prin efectuarea unui antrenament al percepţiei, dezvoltarea sensibilităţii în legătură cu evoluţia istorică a modelelor artistico-estetice specifice artei și evaluarea / analiza comparată a produselor de artă specifice marilor modele artistice ale perioadei parcurse.  De aici, și distincția dintre câmpurile tematice ale istoriei artei în elemente integrante ale disciplinei, cum ar fi, spre exemplu, arhitectura, sculptura, pictura, artele culorii, artele obiectelor și elemente ce aparțin sferei restrictive a istoriei artei, cum ar fi, teatrul, dansul, muzica, poezia, cinematograful. În plus, trebuie precizat faptul că se vorbește despre arte majore, ca de exemplu, arhitectura, sculptura, pictura și arte minore, cum ar fi, spre exemplu, obiectele. ,,Din acest punct de vedere, ca și din multe altele, istoria artei prezintă deseori o scară de valori tradiționale mergând de la cel mai monumental la obiect și de la frumos la mai puțin frumos. Această scară valorică este adeseori în raport cu scara socială și deci economică a societății.”, respectiv munca istoricului capătă noi valențe odată cu evoluția școlilor istorice privind analiza producerii de opere valoroase și nu numai, punctându-se faptul că aeastă disciplină, de ceva vreme, se află în plină criză în ciudat faptului că în societatea actuală mass – media alocă timp esențial artei, turismul a căpătat noi obiective ce privește partea artei prin dezvoltarea elementelor artistice importante în evoluția umanității.

În capitolul I, intitulat Studiul artei ca disciplină istorică, se accentuează rolul artei ca disciplină istorică. Acest capitol, prin ale sale subpărți, ajută cititorul să înțeleagă faptul că ,,Studiul artei ca disciplină istorică nu este anterior epocii moderne.”, în I Principalele etape. Un nume cheie, poate primul nume, este Giorgio Vasari, 1511-1574, artist oficial al Toscanei, cel care a întemeiat Academia de desen, în anul 1562. Totuși, a rămas în istoria artei pentru publicarea în 1550 a lucrării Vieților celor mai celebri pictori, sculptori și arhitecți, realizând o clasificare a artiștilor din punct de vedere istoric. Apoi, este amintită tendința de clasare a școlilor din punct de vedere estetic, începând cu secolul al XVII-lea. Sunt amintite operele lui G. Bellori, Viețile pictorilor, 1672 sau ale lui Roger de Piles, Compediu al vieții pictorilor etc. Secolul al XVIII-lea aduce cu sine ,,consolidarea noțiunii de evoluție artistică”, noile forme de critică artistică găsindu-și purtătorul de cuvânt în Diderot. J.J. Winckelmann, 1717 – 1768, prin Istoria artei Antichității, 1764, mută accentul de pe biografism pe sensibilitatea artistică, punctând inclusiv rolul cheie al sculpturii.  Secolul al XIX-lea aduce cu sine o nouă clasificare a artelor în trei categorii: realistă, obiectivă și poziție relativistă. Alte nume cheie la care face trimitere Xavier Barral i Altet sunt Hegel, Jacob Burckhardt, Henri Focillon, dar și Benedetto Croce etc. A doua subparte, II Între arheologie și istoria artei, la rândul ei cuprinde alte două subpărți: 1. Antichitatea clasică în Franța, unde se aduce în discuție faptul că istoria artei Antichității încă are ceva hibe, fiind destul de insuficient analizată / percepută, totul aflându-se sub semnul variabilelor / strategiei cercetătorului, dar, o constată o reprezintă faptul că ,,Pentru a reda istoriei artei locul ce-i revine în cadrul științelor istorice ale Antichității, este indispensabil să operăm o distincție clară între arheologie și istoria artei și să încetăm a mai crede că friza monumentală ține de istoria artei iar cermanica comună aparține exclusiv studiilor arheologice.” 2. Arheologie, arhitectură și patrimoniu industriale presupune o regândire a trecutului industrial această conștientizare născându-se ,,ca o reflecție asupra naturii elementelor de conservat.” Mai mult decât atât, arhitectura reprezintă un caz aparte în cadrul artelor și că este cea mai publică dintre artele majore, fiind mai pătrunsă de ideologie decât alte forme de expresie artistică.  III Noi orientări ale istoriei artei deschide o nouă viziune despre orientările metodologice principale, respectiv despre cea formalistă, marxistă, sociologică, iconologică și semiologică / structuralistă, realizându-se un scurt istoric al fiecăreia pentru ca astfel, cititorul să poată să își contureze un imaginar critic, respectiv să pună bazele unui aparat critic. În continuarea acestei prezentări, Xavier Barral i Altet atrage atenția că ,,Istoria artei oscilează în continuare între o aplicație de calitate și reînnoirea unor metode deja încercate”, dar care nu a încetinit procesul scrierilor istoricilor de artă. IV, Istoria artei pe gustul actual: arta din secolele al XIX-lea și al XX-lea ilustrează capacitatea lui Xavier Barral i Altet de a scoate la lumină un subiect relevant, de a alcătui un corpus de autori / lucrări artistice adecvat subpunctului, dar și de a realiza o documentare corectă și de a aplica metode specifice istoriei artei asupra operelor selectate tocmai pentru a explicita de ce ,,Neglijată multă vreme, arta secolului trecut a fost redescoperită recent.”.

Dacă din primul capitol se înțelege faptul că autorul lucrării Istoria artei, Xavier Barral i Altet demonstrează faptul că are capacitatea de a realiza un aparat critic complet și corect însumând cantitate informațională aflată sub semnul calității, al conciziei și al clarității, dar și că și-a însușit regulile privitoare la alcătuirea unui text de tip academic, fiind, de fapt, o culegere de texte ce ar ,,trebui să permită dezvoltarea unor cunoștințe practice prin comentarii”, în Capitolul II, Periodizarea și domeniile istoriei artei, aportul pe care îl aduce autorul istoriei artei, o disciplină aparent „decorativă”, îl aduce societății nu poate fi neglijat, marcându-se rolul instrumentelor cheie de analiză a artei. I Tehnici artistice, arată că există nenumeroase tehnici artistice, cum ar fi, spre exemplu, mozaicul, stucul, gliptica, ebenisteria, cloisonné, champlevé etc. Din II Preistorici și Antichitate se deduce faptul că, logic, ,,Preistoria acoperă un câmp cronologic de peste două milioane de ani, dar arta nu apare decât acum circa treizeci și cinci de mii de ani.”, arta paleolitică fiind împărțită în perigordianul timpuriu, aurignacianul, perigordianul superior, solutreeanul și magdalenianul, iar ,,Datarea se face după materialul arheologic și Carbonul 14”. Acest subpunct conține alte patru subdiviziuni, respectiv 1. Arta egipteană, ,,de o uimitoare continuitate”, 2. Arta Mesopotamiană, prezentând o ,,civilizație fastuoasă”, 3. Arta antichității clasice, ideea centrală fiind aceea că ,,Întreaga perioadă arhaică greacă corespunde unei renașteri a artei sub aspect monumental, și respectării legilor proporției și simetriei (kouroi).”, 4. Arta Antichității târzii, în care se vorbește despre ,,formele cele mai vechi ale arhitecturii creștine.”. III Arta Occidentului medieval cuprinde 1. Arta Evului Mediu timpuriu, ce acoperă toate aspectele, ,,fiecare dintre componente conferindu-i originalitate.”,  2. Arta romanică este extrem de bine sintetizată, iar 3. Arta gotică accentuează soluțiile tehnice.  IV Artele neoccidentale cu 1., Arta bizantină presupune un joc între somptuozitate și iconografie, 2. Arta Islamului, chiar dacă nu este una unitară, 3. Arta Asiei orientale, cu forme și stil aparte, 4. Arta continentelor american, african și oceanian, trei continente ce impresionează  prin grandoare, strălucire, realism și ritualuri. În ziua de astăzi, un rol cheie îl deține, Majoritatea populației este supusă, astăzi, informației vizuale, iar instrumentele oferite de analiza imaginii sunt integrate în strategiile de dezvoltare a gândirii critice în analiza artei. Acest aspect se regăsește începând cu  V Renaștere, baroc și clasicism, căci ,,Artistul și munca acestuia sunt la loc de cinste, în vreme ce mecenatul principilor domină artele.”fiind prezentate figuri centrale ale acestor perioade, cum ar fi, spre exemplu, Brunelleschi, Michelozzo, Ghiberti, Leonardo da Vinci, Rafael, Tizian, Cellini, Velázquez, Caravaggio, Rubens, El Greco, Simon Vouet, Watteau, Hogarth, Reynolds, Goya etc. pentru ca în VI Arta secolului al XIX-lea să se accentueze academismul, criticismul, adaptabilitatea la gustul publicului, Caspar David Friedrich, Delacroix, Ćezanne, Van Gogh, Gauguin, Munch fiind doar câteva nume ce se înscriu pe această linie artistică.  Însă, așa cum unui neofit îi este greu să înțeleagă literatura simbolistă în lipsa unui context și / sau al unor instrumente ce îl ajută în cadrul procesului numit ,,decodare”, să privești un tablou contemporan fără un fundament cât de cât solid înseamnă să nu înțelegi ansamblul de mesaje pe care îl transmite și, implicit, multe dintre detaliile de fond, dacă nu chiar toate, vor scăpa nesesizate.  Aceasta este ideea centrală din VII Arta contemporană, poate și pentru că arta nu face nimic altceva decât să ne pună față în față cu semnificațiile vieții, ,,O voință de a exprima lumea interioară a spiritului și dramelor colective ale veacului”, adică ne obligă să analizăm viața în toate aspectele ei, de la acțiuni, reacții și consecințe, iar istoria artei ne învață despre umanitate, divinitate, crime, putere politică, propagandă și dragoste, feminitate, rasă și clase sociale, lucru pe care îl face exemplar Gustav Klimt, Kirchner, Kandinsky, Marc, Vlaminck, Rodin, Derain, Picasso, Brâncuși, Marcel Duchamp, Tatlin, Robert Rauschenberg, Mies Van der Rohe, Kenzo Tange etc. Mai mult decât atât, orice analiză critică, artistică, puternică va avea rădăcini în „faptele” istorice, lucru care permite speculația celui ce analizează privind stări, sentimente, emoții, atitudini. VIII Un domeniu nou: istoria fotografiei conturează ideea conform căreia fotografia este o ,,tehnică creativă cu o dezvoltare autonomă.”. Printre artiștii fotografi sunt amintiți Nadar, A. Steichen, Man Ray, K. Tahara etc.

Dacă în primele două capitole se evidențiază faptul că rolul artei  fusese, în general, un fel de oglindă care putea sau nu să reflecteze mai mult sau mai puţin fidel realitatea, în Capitolul al III-lea, Istoria artei astăzi, se observă că există în primul subpunct, I Instituții, centre de cercetare și congrese, ideea de a interpreta realitatea în funcţie de sensibilităţile artiştilor care participă la un anumit eveniment, la o anumită  mişcare etc., iar în II Muzee, expoziții  și conservarea patrimoniului se accentuează ideea de extindere a noțiunii de patrimoniu artistic, pentru ca în III Literatura de artă să se deducă ideea că opera de artă nu-şi arogă nici pretenţia de universalitate şi nici nu se  mai consideră a fi eternă, ci aceasta devine subiectul emoţiei intelectuale şi subiective pe care artistul doreşte să o comunice. IV Științele auxiliare ale istoriei artei punctează faptul că ,,Pe planul tehnic, istoricul de artă trebuie să cunoască noile tehnologii.”, iar din V Fondurile documentare se înțelege în mod clar că ,,Bibliotecile și arhivele constituie principalele fonduri documentare pentru studiul operei de artă.”.  Cu VI Noile tehnologii se explicitează rolul informaticii, dar și că ,,Aportul științei la istoria artei a fost deja semnalat de multă vreme în ceea ce privește restaurarea și analizele de laborator.”. VII Studentul confruntat cu studiile și cercetarea presupune un joc educațional pierdut tocmai de lipsa, în unele țări, a studiului artei. 

Încheierea punctează, poate, cel mai vizibil numitor comun: critica, adesea dispreţuitoare, furioasă şi distructivă, ,,Istoria artei rămâne împărțită, ca și istoria, între tendințe și școli.”, fiind, totodată, o ,,știință care manifestă interes față de toate perioadele, față de toate artele și care însoțește istoria.”. Anexele, subintitulate Introducere la istoria artei prin texte, cu cele trei subdiviziuni, I Curente ale gândirii, II Arhitecții și arhitectura, III Arta contemporană  punctează nume cheie din istoria artei, cum ar fi Giorgio Vasari, Michelangelo sau Paul Gauguin. Lucrare se termină cu o Bibliografie aranjată pe clasele I Marile colecții, II Istorii generale ale artei de utilitate practică, III Dicționare, lexicoane și repertorii bibliografice, IV Ghiduri pentru studiul istoriei artei, V Reviste principale, VI Scrierii și studii despre artă. 

În concluzie, lucrarea lui Xavier Barral i Altet, Istoria artei, are rolul principal de a schimba statul de neofit al unui curios în lumea artei în cel de semi inițiat, deschizând apetitul pentru artă și artiști, învățând cititorul-leone, prin joacă, să facă analiză formală, iconografică, semiotică, critică, psihanalitică, neomaterialistă, dar și instituțională.