,,Ignoranța care orbește ne conduce pe căi greșite. O, sărman muritor, deschide ochii.” Fraza aceasta încheie o carte, și am citat-o nu pentru că ar fi încărcată de câteva elemente psihice de contrast precum ignoranță, orbire, muritor, ci pentru că au în ele un sâmbure filozofic de romantism, iar fraza-i aparține lui Leonardo da Vinci. Sigur, între ele poate exista o luptă, percepută de fiecare în felul său prin modul în care-și controlează pulsiunile spiritului, conștiinței și raționalului. Fiind vorba de o carte, pulsiunilor în cauză le pot da un nume: curiozitate. Un mister despre care nu se vorbește decât arareori, cum ar fi scanarea creierului în timp ce omul se manifestă ca fiind curios. Și telescoapele spațiale sunt curioase, nu?, numai că ele împart o curiozitate epistemică cu omul, inclusiv pe cea a soarelui care știe cel mai bine când răsare. Neuroștiința a dorit să obțină imagini ale acțiunii curiozității în creier, așa că și-a adăugat în arsenalul ei de cercetare imagistica prin rezonanță magnetică funcțională, cum ar veni identificarea căilor neuronale ale curiozității. Astfel am aflat și eu că o cartografiere instantanee a creierului în funcțiune poate pune în evidență modificările fluxului sangvin pe baza nivelurilor diferite de oxigen din sânge: oxigenatul mai mult are alte proprietăți magnetice decât cel mai puțin oxigenat. N-am să intru în amănunte, nici măcar cu referire la scala de măsurare a fluxului de oxigen din sânge, pusă în evidență de cognitiviști, dar când e vorba de curiozitatea strârnită de o carte (nu discut modul în care s-a aflat de ea), cum ar funcționa circuitele neuronale cerebrale asociate cu învățarea, memoria, înțelegerea și prelucrarea și care ar fi gradul de energizare semnificativă a anumitor regiuni cerebrale responsabile în acest sens? Cum important este să nu încetezi să te întrebi, autorul cărții de față, Mario Livio, a fost curios să afle ce i-a atras pe neurocercetătoarea Jaqueline Gottlieb și echipa sa de la Universitatea din Columbia în studiul curiozității epistemice. ,,Am început prin a încerca să înțeleg mecanismele atenției, iar apoi am fost împinsă spre curiozitate din două direcții. Mai întâi, au fost considerațiile legate de comportament, m-a interesat ce rol joacă atenția în orientarea comportamentului nostru.” ,,... Am vrut să știu ce proces e implicat în curiozitate, ce ne determină să învățăm, chiar și atunci când nu cunoaștem consecințele exacte ale acestei învățări. Cea mai mare bucurie a mea este să aflu ceva nou.”

De altfel, cartea are numeroase inserturi din interviuri cu oameni dedicați studiului mecanismelor care stârnesc curiozitatea: de la cea perceptivă la cea epistemică, și de la cea specifică la curiozitatea difuză. În ceea ce mă privește, creativitatea și libertatea, așa cum fierb în galaxia Guttenberg, m-au învățat să am toleranță zero față de plictiseală, iar între cărțile cumpărate pentru mine, pentru mici donații către unele școli sau biblioteca județenă pentru unele premii și cele scrise de mine, pun semnul de egal: egal cu anticiparea unei stări de recompensare intelectuală. În alți termeni, lucrez cu un anume tip de curiozitate, cea epistemică, ea indicând faptul că dobândirea cunoașterii și informației și introducerea lor în pușculițele proprii ale gândirii, fie și numai pentru a le sparge la momentul potrivit, e prețuită până și de un vânzător ambulant cum e mintea mea. Sigur, curiozitatea în cauză este alimentată, constant, de libertatea lecturii, și ea aflată într-un perpetuu marș, născută fiind dintr-un același vârtej de sânge. În sprijinul acestei libertăți, o maximă a lui Horațiu este inspiratoare: ,,Dacă vrei să mă faci să plâng, mai întâi încearcă durerea tu însuți”. Adaptând-o pentru cultivarea simțului interior al lecturii, ea poate suna astfel: Dacă vrei să mă faci să citesc, mai întâi încearcă tu însuți curiozitatea lecturii. Greșesc, cumva, dacă spun că noțiunea de ființă conține în esența ei și noțiunea de lectură, acel factor important în revoluția modului de gândire? Gândirea și curiozitatea epistemică nu dau pe dinafară din dicționare sau din castre, dar pot lega lesne prietenii literare, pot naște ecouri de felul celor ce ne parvin dinspre cerealele din silozuri, pot face ca ființa să dobândească cea mai profundă însemnătate.

Cum vorbele nu dezvăluie decât foarte puțin din depozitul unei voințe viitoare, mă refer la lectura sistematică, mă bucur că am putut fi un asistent interesat pentru experiența prilejuită de surprinderea realității unui moment și a sentimentului de a afirma, extinde, reimagina înțelegerea unui principiu al experienței umane. Să reflectăm asupra unui fapt obișnuit: lectura și puterea ei. Curiozitatea lecturii nu este însoțită și de conectarea în timp și în spațiu, așa cum o face și oxigenul străbătând apa? Precede ea momentul luării deciziei legate de ce am ales o carte sau alta? Așadar, cât de stimulativă este curiozitatea? Ca mai toate însemnările sale, din câte s-au păstrat, și rândurile acestea au fost scrise de Leonardo da Vinci tot în oglindă: ,,Nimic nu poate fi îndrăgit sau detestat dacă nu e mai întâi înțeles.” Ce nu știu, este dacă a vrut să afle cum răsuflarea de fluture a literelor pâlpâie printre staturile de cuarț și mică, cum sensurile punctelor din litere pot fi manipulate de materia oglinzii sau dacă oglinda se umplea de zâmbete, de vreo tulburare, în timp ce-și dicta gândurile... Ce știu, este faptul că lumea unui melc pe tipsia unei frunze îmi poate aparține, că bucuria lecturii prin casă îmi lunecă pe când licorile ei mi se strecoară în sânge. Ce nu știu? Dacă pot ține fulgerul în palma mea. Și-atunci, cum să nu mă întreb: De ce? Ce mi-a stârnit curiozitatea?.