Persius

(34-62. d.Hr)

 

Cunoaște-te pe tine însuți



 – Ei, iată-te acum la cârmă! (Vorbește umbra nevăzută

A înțeleptului magistru, care-a murit sorbind cucută*.)

Tu, ucenic al lui Pericle**, în ce-nsușiri te-ai încrezut? 

Știința vieții și talentul naintea bărbii le-ai avut?

Ce să vorbești și să nu spui, ai învățat la fel de bine;

Pornirea plebei răzvrătite, nu știe nimeni s-o domine

Așa cum tu, cu o mișcare a brațului o potolești.

Acum mulțimii ce-i vei spune, în fața ei când te găsești?

,,Romani, aceasta nu-i dreptate; voi legi ați merita mai bune!”

Dar știi tu, cumpăna dreptății s-o faci să nu greșească? Spune!

Ce-i drept și ce-i nedrept, pot oare să deslușească ochii tăi? 

A morții literă*** te-ncumeți s-o scrii pe fruntea celor răi?

Tu n-ai o altă însușire decât frumoasa-nfățișare;

A câștiga favoarea plebei ți-e singura îndemânare,

Și pentru-a-i fi pe plac te guduri ca un cățel lingușitor.****

Mai bine mergi în Anticyra, să te-ntremezi cu elebor!*****

Tu, marea fericire-a vieții o ceri plăcerilor ușoare,

Să fii sătul și ziua-ntreagă să stai să te prăjești la soare.

Bătrâna care-o vezi alături, nutreștr-același vis și ea.

 – Dar eu (răspunzi) am pielea albă și Dinomache-i mama mea****** 

– Așa o fi. Și totuși Baucis,******* nici de-un pârlit de sclav dorită,

În haina-i zdrențuroasă, poate că e la fel de iscusită.

Ah! să coboare-n sine însuși, nu-i dă prin minte nimănui;

Privește fiecare traista, ce-o poartă cel din fața lui.

 – Pământurile din Vettidiu le știi? mă-ntrebi. – Vettidiu, care?

Nu-i cel de dincolo de Cures, ******** moșii atât de-ntinse are, 

Încât o zi întreagă, șoimul nu le-ar putea străbate-n zbor?

 – E un zgârcit, pe care zeii îl pedepsesc cu ura lor.

Când într-o zi de sărbătoare, cum cere datina, se duce

S-atârne jugu-n cui la ușa altarului de la răscruce,*********

Culege-o biată picătură din mâlul unui boloboc,

Și, închinând de unul singur, oftează amărât: ,,Noroc!” 

Când sclavii-și hăpăiesc păsatul, el mușcă lacom dintr-o ceapă

Și soarbe praștina pe drojdii din teascul îndoit cu apă.

Iar tu? Te rumenești la soare, uns cu uleiul cel mai fin,

Și-un nu-știu-cine te-mbrâncește, vărsând asupra ta venin. 

,,Ce desfrânare! să-ți razi pielea în locuri de rușine,

Ademenindu-ți mușterii cu niște jalnice ruine!

În jurul buzelor îți piepteni un păr cu grijă parfumat;

Dar pentru ce ți-e pielea rasă pe pântecele despuiat?

Nu sunt nici cinci alteți în stare, cu brici și clește să răzbată,

Ca de pe târtița jilavă să-ți smulgă buruiana toată,

Și se trudesc, mai rău ca plugul într-un pământ înțelenit.”

 

Așa a fost întotdeauna: rănești pe altul, ești rănit,

Și gleznele îți sângerează sub loviturile săgeții!

Nu te-amăgi cu alte gânduri, aceasta-i rânduiala vieții.

Buboiul care-l ai sub burtă, cu brâu de aur îl ascunzi;

Te mulțumești să-nșeli pe alții, dar ție însuți, ce-i răspunzi?

,,E un om vrednic!” spun vecinii, și de ce oare nu i-ai crede?

Dar cel pe care-l prind fiorii când banul altuia îl vede,

Cel ce-ale simțurilor pofte și le-mplinește prea ușor

Și zi de zi se războiește cu lacomii zarafi din For,

De ce se-ncântă-atât de lesne de-ale mulțimii osanale?

Tu mulțumește-te cu dreapta răsplată-a vredniciei tale, 

Coboară-te în tine însuți, privește casa-n care stai,

Și-ai să te miri cum văzând, sărmane, cât de puține lucruri ai!**********