Contribuția umaniștilor români la istoriografie

Pentru început, mă voi axa pe o scurtă Introducere în noțiunile de umanism și pe cea de istoriografie, apoi voi face Explicarea noțiunii de curent literar vs. mișcare culturală cu referire la umanism. În continuare, mă voi axa pe Umanismul în Țările Române – noua concepție despre om, viață și societate, urmează Contribuția umaniștilor români la istoriografie și Concluzii.

Introducere

Criteriile de periodizare constituie schimbările în toate domeniile vieții care creează, de asemenea, noi relații sociale între oameni. În raport de dezvoltarea mijloacelor de producție și a relațiilor sociale, societatea se transformă și evoluează. Istoria universală apare, astfel, drept un proces continuu și firesc.

Atunci când vorbim despre civilizația medievală, avem în vedere producerea de mutații calitative în dezvoltarea forțelor de producție, în timp ce în domeniul suprastructurii se remarcă un regres relativ. Mai mult decât atât, din lucrarea lui Gombrich, Ernst H., 2014, O scurtă istorie a lumii, traducere de Adriana Ionescu, București: Editura Art, se deduce faptul că cultura medievală a reflectat transformările petrecute din punct de vedere economic, social, politic, exprimând, în toate realizările sale interesele și năzuințele noii societăți prin apariția unei culturi medievalo-bisericesc, adică, biserica avea o organizare medievală și interese comune cu nobilimea, urmărind educarea oamenilor în spiritul supunerii, impunând concepția teologică asupra lumii. Literatura, știința etc. se află sub semnul dogmelor bisericești, teologia luând locul filosofiei antice. Mai mult, manuscrisele autorilor latini erau copiate de către călugări în mănăstiri etc., dar și a unei culturi populare cu caracter laic, atunci când vorbim despre cultura populară, laică sau cea a maselor ne referim la gândirea, concepția acestora despre realitatea imediată, existând creații epice și lirice în limba vorbită de popor (e.g. legende, balade, satire, cântece la adresa nobililor, clericilor etc.) transmise prin viu grai, sau orășănesc, cutura orășenească are caracter laic, realist, afirmându-se idi filosofice și morale noi. În acest context se dezvoltă ceea ce vom numi, mai tărziu, drept umanism.

Explicarea noțiunii de curent literar vs. mișcare culturală

Prin noțiunea de curent literar se face referire la o mișcare literară, de o anumită amploare, care reunește un număr de scriitori în baza unui program estetic și a unor înclinații relativ comune și constituie o rezultantă generală a tendințelor unei anumite epoci. După cum se știe, în cadrul unul curent literar, unitatea de viziune, adică ceea ce numim Weltanschauung se exprimă prin temele, motivele, subiectul, personajele și formulele expresive preferate, specifice curentului la care facem referire. De asemenea, scriitorii care pot fi grupați la un curent literar, bineînțeles, împărtășesc principii estetice similare, se raportează într-o manieră comună la o anumită tradiție literară, concordă în preferințele lor pentru anumite genuri și specii literare, recunoscând o anumită ierarhie a acestora ca, de exemplu, preferința clasicismului pentru tragedie. În operele lor, ei utilizează modele artistice asemănătoare într-un sens larg. Astfel, putem deduce faptul că principiile estetice ale unui curent literar sunt cristalizate, de obicei, într-un manifest literar, care se referă la un text de dimensiuni reduse, în care se afirmă o nouă concepție cu privire la literatură, fiind construit într-o formă polemică, opunându-se mișcării anterioare.

După cum se știe, umanismul reprezintă o ,,mișcare literară de o anumită amploare și durată; convergență a unor principii literare de natură complexă (artistică, ideologică, filosofică), exprimate în literatură, care se pot subsuma unei viziuni comune într-o anumită perioadă istorică (...); rezultantă generală a tendințelor unei epoci.” (Săndulescu, Al. (coordonator), Dicționar de termeni literari, Editura Academiei Române, București, 1976, p. 108). Parcurgând lucrarea lui Gombrich, Ernst H., 2014, O scurtă istorie a lumii, traducere de Adriana Ionescu, București: Editura Art, capitolul O nouă eră, cu paginile 170 – 178, deducem faptul că, fără doar și poate, omogenitatea curentului vizează întreaga arie din epoca respectivă prin temele, motivele, subiectele cultivate, ,,un om cu judecată și voință proprie. Care nu cere părerea și acordul nimănui. Care nu caută și învață din cărți vechi, așa cum fusese obiceiul și tradiția mai înainte, ci care deschide bine ochii și pune mâna el însuși să facă ceva.” (Gombrich, Ernst H., O scurtă istorie a lumii, traducere de Adriana Ionescu, Editura Art, București, 2014, p. 170).

Umanismul în Țările Române – noua concepție despre om, viață și societate

În continuare, la cele spune anterior, în finalul punctulul 2, se adaugă și procedee și tehnici comune, crezul artistic etc. Apoi, adăugăm și faptul că noțiunea de umanism provine din franțuzescul humanisme; germanul humanismus și reprezintă un melanj între paidea , adică perfectibilitatea ființei umane și humanitas, respectiv umanitate.

Umanismul – la modul general - constituie o viziune raționalistă, antropocentrică despre lume. Umanismul românesc, însă, desemnează: o atitudine filosofică ce reconsideră omul și valorile umane; o mișcare culturală europeană din epoca Renașterii (secolele XIV-XVII) care reabilitează literatura Antichității greco-latine, precum și reflecția personală; o doctrină morală care, recunoscând în om valoarea supremă, se opune atât fanatismului religios, cât și etatismului politic gata să sacrifice individul în numele rațiunii de stat, principiul de bază fiind toleranța. Umanismul este o mişcare social-culturală inspirată de concepţia că omul, fiind o ființă superioară, se poate perfecționa prin cultură și prin artă, promovând încrederea în propria capacitate de dezvoltare spirituală şi intelectuală a fiecărui om şi militând pentru evoluția multilaterală a personalității. În plus, umaniştii românești impulsionează atitudinea de respingere a oprimării şi înjosirii omului, încurajând manifestarea demnităţii şi plenitudinii morale; pornind de la premisa că apogeul dezvoltării armonioase a omului a fost atins în Antichitate, prin idealul „omului universal” , umaniştii au studiat cu entuziasm culturile şi limbile greacă şi latină; în cadrul acestei mişcări s-au format numeroşi cărturari de înaltă erudiţie filozofică, istorică, filologică, literară şi în alte domenii, numite şi astăzi umaniste. Pe lângă aceste elemente, trebuie precizat faptul că omul devine subiectul prioritar; artele plastice îl explorează – în detaliu - anatomia; literatura scoate la iveală emoțiile; filosofia îl integrează în creația divină, plasându-l în centrul universului; se imprimă personajelor biblice o măreție impresionantă, dar și fundamental umană; se afirmă personalitatea umană în plenitudine; dezvoltarea armonioasă necesară pentru corespondență și acordarea microcosmosului, adică ființa umană, cu macrocosmosul, adică natura; sporirea virtuțiilor; îndeletnicirile vieții active împletite cu cele ale vieții contemporane; dobândirea unor calități fizice, intelectuale, morale atât prin studiul modelelor antice, cât și prin cercetarea naturii; umaniștii cred în forțele omului de a învinge destinul (fortuna) prin virtute. Apoi, Papa Pius al II-lea credea în virtute și în cunoaștere; Pico della Mirandola venera demnitatea umană; Rabelais descoperă omul în această lume; sunt discutate textele sacre; se studiază limbile și culturile popoarelor vechi; se individualizează studiul; relația directă a disciplinelor cu maestrul; artiștii, savanții intră sub protecția regilor, a marilor senatori, a papalității.

Printre numele cheie, în știință, amintim de Galileo Galilei, în artele plastice de Leonardo Da Vinci, Botticelli, Rafael, Michelangelo, Albrecht Durer, Jan Van Eyck, în arhitectură de Brunelleschi, Leon Ballista Alberti, în literatură de Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Ludovico Ariosto, Michelangelo Buonarotti, Torquato Tasso, Marcielo Ficino, Giovani Pico della Mirandola, Nicolo Machiavelli (Italia), Francois Rabelais, Michel De Montaigne, Pierre De Ronsard (Franța), Francis Bacon, Thomas Morus, William Shakespeare (Anglia), Erasmus din Rotterdam (Țările de Jos), Miguel de Cervantes, Luis De Gongora Y Argote, Lope de Vega, Pedro Calderon De la Barca (Spania), Nicolaus Olahus, Nicolae Milescu Spătaru, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir (Țările Române).

Procesele și fenomenele istorice prin care a trecut societatea românescă au avut o evoluție treptată, lentă, chiar destul de greu perceptibilă pe durata unei scurte vieți umane, încît este complicat de a identifica caracteristicile și valențele acestora. În istoriografie, concepția tradițională referitoare la Umanism se reducea la afirmația relansării la un nivel superior al literelor și artelor prin redescoperirea și imitarea creațiilor culturii clasice din Grecia și Roma Antică, lucru ce cunoaște apogeul în timpul Renașterii.

Umaniștii din Țările Române aveau încredere în puterea renovatoare a științei, ei însăși efectuînd observații și experiențe științifice, stabilind astfel interdependența și conexiunea dintre știință și artă, aplicînd pe larg în creația artistică cunoștințele și realizările științifice, la nivel minimal, dar chiar au încercat să-și depășească condiția. De aceea, trăsăturile esențiale ale umanismului au fost: omul – centru al Universului, în sensul că omul este măsura tuturor lucrurilor; anticlericalismul și toleranța religioasă, ca reacție la inchiziția catolică; redescoperirea și admirația față de valorile spirituale antice; înflorirea artei, culturii, literaturii, științei și susținerea dreptului la cultură; libertatea, demnitatea, perfectabilitatea ființei umane și prezentarea omului multilateral; lupta împotriva feudalismului și a dreptului divin în favoarea drepturilor democratice și reforme sociale etc. Spre exemplu, Nicolaus Olahus, primul umanist medieval de origine română cunoscut de istoriografia românească, om de litere, preot catolic, arhiepiscop și Primat al Ungariei, militează pentru dezvoltarea maximă și multilaterală a personalității, îndemnând la lupta împotriva atît ceea ce apăsa și oprima, împotriva a tot ceea ce înjosește demnitatea omului. De aceea, putem spune că umanismul românesc desemnează manifestarea curentului umanist în Țările Române. Apoi, în comparație cu Europa Occidentală, în Țările Române umanismul s-a manifestat destul de târziu, dar și extrem de diferit. Dacă în Transilvania, receptarea umanismului a fost favorizată de contactele orășenilor unguri și sași, precum și a nobililor români cu lumea catolică germană și italiană (e.g. Toma Pellei, adept al lui Erasmus din Rotterdam, Nicolaus Olahus, Johannes Honterus, Gaspar Heltai, Johannes Sommerus, Filip More din Ciula, Martin Hacius din Hațeg, Mihai Valahul din Ciac și Mihai Halici), în Moldova și Țara Românească, aflate ambele în sfera Bizanțului, umanismul s-a afirmat în totalitatea formelor sale caracteristice abia în secolul al XVII-lea, deși sunt cunoscuți intelectuali care încă din secolul precedent erau legați la cultura apuseană, printre ei Luca Stroici, boier moldovean, și Petru Cercel, domnul Țării Românești între 1583-1585 (e.g. în Țara Românească: Udriște Năsturel, spătarul Constantin Cantacuzino; în Moldova: Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Spătaru Milescu și Dimitrie Cantemir; Cândea, Virgil, Rațiunea domninantă. Contribuții la istoria umanismului românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 14).

Istoricul Virgil Cândea a constatat faptul că intelectualii români ai secolului al XVI-lea erau fluenți în greaca veche, în latină și în italiană, limbi necesare lecturilor umaniste, lucru care explică originea decalajului în adoptarea umanismului de către Țările Române (Idem, p. 13).

Contribuția umaniștilor români la istoriografie

Având în vedere faptul că idealul dezvoltării armonioase a omului a fost atins în cultura antică, umaniștii români, și nu numai, au studiat cu pasiune culturile și limbile greacă și latină. În cadrul acestei mișcări s-au format numeroși cărturari de mare erudiție filosofică, istorică, literară, și alte disciplini denumite și astăzi umaniste. În contextul acelor transformări radicale care aveau loc pe întreg continentul european a fost practic imposibil să nu urmeze schimbări esențiale și în Țările Române, cu anumite caracteristici și trăsături specifice autohtone. Promotorii valorilor umaniste, chiar înainte de apariția propriu-zisă a acestei mișcări social-culturale, au fost Mircea cel Mare, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab. De asemenea, învățământul român are începuturi prin înființarea de către Despot Vodă a școlii latine de la Cotnari, întemeierea școlii Trei ierarhi de la Iași, cât și a școlilor protestante din Transilvania.

În continuare, trebuie menționat faptul că, istoriografia a constituit o componentă de bază în evoluţia spiritualităţii româneşti. Mult timp decât atât, istoriografia a fost chiar principala manifestare a culturii laice. Importanţa istoriografiei pentru români decurge firesc din chiar istoria poporului român. Apoi, începuturile istoriografiei române se plasează în timpul domniei lui Ştefan cel Mar, fiind plină de mari evenimente, care au impresionat atât contemporanii, români sau străini, cât şi posteritatea. Domnitorul însuşi a fost un mare preţuitor al istoriei, fapt manifestat prin crearea unui adevărat Letopiseţ în piatră pe mormintele strămoşilor adus la biserica Bogdana din Rădăuţi, dar şi prin aniversarea sau comemorarea unor evenimente din timpul propriei domnii (prezenţa la douăzeci de ani de la bătălia de la Podul Înalt la Vaslui, ridicarea, tot la 20 de ani, a bisericii – mauzoleu de la Războieni, a cărei pisanie cuprinde o adevărată pagină de cronică). Din porunca domnitorului, a fost redactat şi primul letipiseţ al Moldovei. Originalul acestuia nu s-a păstrat. Pe baza unor variante, el poate fi reconstituit aproximativ. A fost anonim şi redactat în slava veche. Aceasta era limba bisericii, iar folosirea ei constituia un fel de sanctificare a faptelor istorice, la fel cum în Apus s-a întrebuinţat în primele cronici limba Bisericii catolice, latina. Pe baza letopiseţului anonim realizat, aproape sigur, la Curtea Domnească, au fost alcătuite şase variante. Trei dintre acestea sunt interne: Letopiseţul de la Bistriţa; Letopiseţul de la Putna I; Letopiseţul de la Putna II. Alte trei, ca o subliniere a interesului prezentat de domnia lui Ştefan cel Mare dincolo de graniţele Moldovei, sunt variante redactate în sau pentru străinătate: Cronica moldo-germană; Cronica moldo-polonă; Cronica moldo-rusă.

Începuturilor istoriografiei româneşti sunt legate de Moldova. A existat probabil un letopiseţ de Curte şi în Ţara Românească, după cum rezultă din traduceri mai târzii. În limba slavă s-au păstrat legendele despre Vlad Ţepeş, care au dus la mitul Dracula. Cu două excepţii, ele sunt alcătuite însă de străini, în primul rând, de saşii ostili domnitorului muntean. O realizare deosebită a istoriografiei muntene este cronica lui Mihai Viteazul, alcătuită probabil de logofătul acestuia. Originalul nu s-a păstrat, ea putând fi reconstituită după o traducere românească din veacul al XVII-lea şi după cea germană a umanistului silezian Balthasar Walter. Primele opera istoriografice româneşti au, evident, modestia începuturilor. Au însă şi marele merit de a fi contribuit la punerea temeliilor unui edificiu care a căpătat ulterior proporţii monumentale, chiar dacă a fost mereu înnoită, fiind într-o continuă construcţie şi reconstrucţie. Limba naţională s-a impus în istoriografie în veacul al XVII-lea, adevărat “secol de aur” al culturii româneşti. Alături de impresionante creaţii arhitecturale, de înfiinţarea unor academii domneşti, se produc mari transformări pe plan religios. Principala este renunţarea la limba slavonă şi introducerea limbii române, ilustrată şi prin creaţiile lui Varlaam şi Dosoftei. Biblia de la Bucureşti (1688), realizată şi prin utilizarea a două traduceri anterioare din Moldova (Nicolae Milescu) şi Transilvania, constituie actul de naştere al limbii literare româneşti.

Limba naţională (întrebuinţată şi în diferite acte legislative) se impune acum şi în istoriografie. Începutul este realizat tot în Moldova. Pionierul în domeniu este Grigore Ureche cu Letopiseţul Ţării Moldovei. Opera nu s-a păstrat în original. Acestuia i s-au adăugat numeroase interpolări, îndeosebi cele ale lui Simion Dascălul, ceea ce a dat naştere la numeroase discuţii privind problema paternităţii. Oricum esenţa lucrării i se datorează lui Grigore Ureche, iar opera sa a constituit punctul de plecare pentru întreaga istoriografie în limba naţională. Grigore Ureche are o atitudine serioasă faţă de actul istoriografic. Apelează nu numai la surse interne, ci şi la cele străine.

Îşi construieşte Letopiseţul punând în centrul său domnia lui Ştefan cel Mare, privită ca un îndemn la recăpătarea vechiului statut al Moldovei. Subliniază, pentru prima dată, latitudinea şi unitatea românilor, pe care-i încadrează într-un context de istorie universală. Opera sa a fost continuată de Miron Costin (1633-1691). Cu studii umaniste în Polonia, el a vrut să dea o sinteză a istoriei românilor. Neputând avea însă libertate de scriere, a preferat, mai întâi, să continue Letopiseţul Ţării Moldovei de unde îl lăsase Grigore Ureche (1595-1661). Expunerea este cronologică, dar din ce în ce mai densă, căpătând o tentă memorialistică, cu numeroase judecăţi de valoare. A revenit mai târziu la planul iniţial de a reda istoria românilor de la începuturile ei. După ce a alcătuit pe această temă, în limba polonă, o Cronică şi o Poemă, a redactat lucrarea care poate fi considerată un adevărat manifest al istoriografiei umaniste româneşti De neamul moldovenilor. Miron Costin expune câteva idei fundamentale. Toţi românii descind din romani. După cucerirea Daciei ei au vieţuit neîntrerupt pe teritoriul acesteia. În timpul unor năvăliri, au fost nevoiţi să se retragă în munţi şi păduri, după ce au revenit la vechile locuri, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Descălecatului. Latinitatea este argumentată de izvoare, limbă, mărturii arheologice şi numismatice. Miron Costin are şi preocupări de filosofia istoriei, în poemul Viaţa lumii. Istoriografia munteană din veacul al XVII-lea nu are lucrări de aceeaşi valoare. Cele mai cunoscute în epocă au fost Letopiseţul Cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor. O importantă replică umanistă este aceea a stolnicului Constantin Cantacuzino, cu studii la Padova, deţinătorul uneia din cele mai mari biblioteci din sud-estul Europei. A dat o Istorie a Ţării Româneşti, deosebit de documentată, în care însă nu a ajuns cu expunerea decât până în secolul al IV-lea. Demonstrează latinitatea şi unitatea românilor, după cum emite interesante idei filosofice în spiritul teoriei ciclicităţii, considerând că în istorie există trei etape, numite sugestiv, urcarea, starea şi pogorârea. Din păcate, spre deosebire de alte scrieri, Istoria sa a rămas necunoscută, neputând contribui la progresul scrisului istoric-românesc. Letopiseţul lui Ion Neculce, cronicar independent cu o bogată experienţă şi adâncă înţelepciune, este o operă memorialistică, surprinzând calităţile sale literare. Neculce anticipează atât lucrările unor istorici, cât şi pe cele ale lui Ion Creangă și Mihail Sadoveanu. Contemporanul său, Dimitrie Cantemir se plasează pe o altă linie spirituală. Are o formaţie umanistă, este un continuator al lui Miron Costin, despre care se consideră că a căzut jertfă din raţiuni politice analfabetului domn Constantin Cantemir, care se racordează însă, în acelaşi timp erudiţiei timpului său, după cum are o contribuţie substanţială la dezvoltarea orientalisticii europene prin accesul său la culturile turcă, arabă, persană. Istoria ieroglifică este un fel de cronică travestită a timpului său. Ulterior s-a preocupat de Sistema religiei mahomedane, a alcătuit un Tratat de muzică turcească, a încercat să lămurească pornind de la o teorie medievală, Despre cele patru monarhii, într-o manieră filosofică, de ce a cincea monarhie, Imperiul Otoman, este o abatere de la cursul normal al istoriei şi trebuie înlăturată, fireşte, de cea de a patra, Imperiul rus. Dimitrie Cantemir a rămas în istoriografia română şi europeană prin trei lucrări: Descrierea Moldovei, Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman şi Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. Lucrarea Descrierea Moldovei i-a fost solicitată pentru Academia din Berlin, al cărei membru devenise, de cunoscutul filosof şi savant german Leibniz. Este o lucrare de geografie şi istorie, în care reia ideile esenţiale ale gândirii umaniste româneşti. Istoria otomană, bazată pe surse turceşti, iar în ultima parte având un caracter memorialistic, îşi propune să demonstreze că puterea Porţii trebuie şi poate fi înfrântă. Hronicul revine şi dezvoltă ideile latinităţii şi continuităţii văzută nu doar etnic, ci şi statal. Se bazează pe o documentaţie impresionantă pentru atunci (135 de titluri). Primele două lucrări au fost publicate în străinătate, în germană, franceză, engleză, atrăgându-i o reputaţie europeană.

Având în vedere aceste aspecte, particularitățile specifice umanismului românesc se cristalizează în secolul al XVII-lea prin activitatea și scrierile unor cărturari ca Udriște Năsturel, Varlaam, Simion Ștefan, Dosoftei, Nicolae Milescu Spătarul, iar, mai apoi, ale marilor cronicari Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, urmați de Ion Neculce și Dimitrie Cantemir. Toți aceștia au determinat apariția unui umanism cu un specific autohton, românesc, în care se regăsesc și însușiri ale celui general european, în special scrierile vechi ca izvor primordial de cultură, în sensul intensificării conștiinței originii romanice, concomitent cu însușiri caracteristice de moment. O caracteristică esențială a umanismului românesc a fost renunțarea la scrierea în limba slavonă, aceasta fiind înlocuită etapizat prin limba română. Acest lucru se face vizibil și în cronicile domnești, cărțile bisericești, cît și diverse acte ale administrației domnești. Principalele forme ale culturii în istoria românilor sau prezentat sub forma traducerii și tipăririi cărților religioase, publicarea de cărți populare, scrierea cronicilor. Primele forme ale istoriografiei au fost inscripțiile de pe pietrele de mormînt așezate de Ștefan cel Mare în amintirea strămoșilor săi la bisericile din Rădăuți și Putna.

Concluzii

În concluzie, ar fi cazul de menționat că scrierea cronicilor, letopisețelor, diferitor opere reprezintă un mare act patriotic prin reflectarea stării generale de eliberare de sub jugul otoman, prin aspiraţia spre independenţă şi suveranitate naţională, sentimente care au trecut din viaţă în istorie, iar din istorie în cronici şi pe care vechii noştri cărturari le-au trăit cu intensitate şi dramatism.