Cum citim un dicționar: de la definiție la învățare lexicală

Dicționarul este adesea privit ca un simplu instrument de verificare, la care apelăm când întâlnim un cuvânt necunoscut. În realitate, lectura lui este o activitate complexă, prin care cititorul descifrează un mesaj, își actualizează cunoștințele și face asocieri noi. De aceea, lingvistica românească de după 1990, în special cercetările Angelei Bidu-Vrânceanu, tratează lectura dicționarelor ca pe un proces conștient de selectare a datelor dintr-o definiție lexicografică, în funcție de contextele lingvistice și extralingvistice.

Pentru a înțelege cum funcționează o definiție, trebuie să distingem între cuvânt și termen. Cuvântul este unitatea fundamentală a limbii și a comunicării, o structură fonetică și grafică stabilă pe care învățăm să o recunoaștem și să o reproducem. În lingvistica modernă, el este privit ca semn lingvistic, adică o legătură între semnificat și semnificant, care trimite la obiectele lumii exterioare, numite referenți. Se mai folosesc și termenii lexem și lexie.

Termenul, în schimb, aparține unei terminologii, adică lexicului specializat al unui domeniu. Cele două sfere nu sunt separate. Limbajele de specialitate se construiesc pe baza limbii comune, iar limba comună preia, la rândul ei, expresii din domenii profesionale. Rolul sporit al științei și al tehnicii în societatea actuală accelerează acest transfer.

Când un termen părăsește comunicarea specializată, apare determinologizarea, în două etape. În prima, termenul intră în limbajul comun cu un sens figurat, de obicei metaforic. În a doua, sensul se extinde și se estompează. Anemic, isterie sau tensiune au pornit din vocabularul medical, iar numeroși termeni juridici și-au pierdut sensul îngust și au dezvoltat sensuri figurate.

Dicționarele specializate conțin doar lexicul științific, cu sensuri precise și normate, iar dicționarele generale trebuie să reflecte atât sensul specializat, cât și uzul diversificat din limba comună. Pentru decodarea corectă a definiției, cititorul se sprijină pe mărcile diastratice. Cele de tipul tehnic sau științific au un caracter obiectiv, în timp ce altele, precum uzual sau familiar, pot reflecta judecăți de valoare ale lexicografului. A le citi cu atenție înseamnă a afla, încă de la început, în ce condiții de comunicare este adecvat cuvântul.

După poziția vorbitorului față de lexic și după scopul consultării, se disting două tipuri de lectură:

• lectura medie, în care cititorul reține un minimum de elemente obligatorii, suficiente pentru uzul corect al sensului;

• lectura specială, specifică profesioniștilor (lingviști, traducători, profesori), în care datele definiției sunt rafinate, iar unele informații secundare sunt accentuate sau estompate, în funcție de obiectivele lectorului.

Ambele urmăresc ameliorarea unei competențe lingvistice imperfecte sau însușirea unor unități lexicale necunoscute.

Rezultatul firesc al lecturii este învățarea lexicală, care se realizează gradual:

1. Treapta întâi corespunde etapei referențiale, asociate definițiilor iconice. Cititorul recunoaște obiectul sau noțiunea la care trimite cuvântul.

2. Treapta a doua presupune o lectură specială și se regăsește în definițiile semantice, care cer o anumită competență lingvistică.

3. Treapta a treia este folosirea conștientă a cuvântului în contexte adecvate, adică obiectivul major al întregului demers.

O învățare lexicală perfectă este posibilă atunci când parafraza definițională nu conține reziduuri. Dacă are componente referențiale, învățarea rămâne parțială.

Definiția răspunde unei nevoi sociale primordiale, aceea de a ne face înțeleși. O definiție bună permite identificarea referentului și construirea unor mesaje coerente, iar exemplele din dicționar contribuie decisiv la precizarea sensurilor. Se disting definiția formală, care poate fi parafrazată prin „a fi identic cu”, și cea substanțială, formată din proprietăți ale obiectului și parafrazabilă prin denotare. Instrumentul central este parafraza, operația metalingvistică prin care vorbitorul produce, în același text, o unitate echivalentă semantic cu una anterioară. Prin ea metalimbajul devine transparent, iar ambiguitatea scade.

Citit corect, dicționarul devine un mijloc de formare lingvistică. Cine înțelege diferența dintre cuvânt și termen, interpretează mărcile și parcurge treptele învățării lexicale ajunge să folosească limba cu mai multă precizie și încredere. Pentru elevi și profesori, aceasta este o competență care ține de cultura limbii și de capacitatea de a ne face înțeleși.

Pentru astăzi, plecând de la experiența ,,Ce dicționar să-i fac cadou?” – dar o să vorbim altă dată despre O zi în București-, m-am gând la o serie de recomandări pentru că, fără doar și poate, pentru a exersa cele două tipuri de lectură, este util să avem la îndemână dicționare de tipuri diferite. Selecția de mai jos pornește de la dicționarele fundamentale și ajunge la cele specializate. Edițiile pot fi verificate în catalogul bibliotecii școlii sau al unei biblioteci județene etc.

PS P.S. Dacă nu ai habar, folosește https://www.scribens.com/ro/

Dar și dacă ai habar, cum totul se schimbă, intră, verifică și mergi mai departe!