Lucrarea lui Johan Huizinga, Homo ludens, reprezintă una dintre cărțile mele de suflet, pe care am citit-o cu reală plăcere și pasiune pentru că este una dintre acele lucrări ce relaxează mintea și îi deschide noi variabile de analiză.

Johan Huizinga, prin Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, carte apărută la editura Humanitas, în șase ediții deja, tradusă din olandeză de H. R. Radian și cu o prefață semnată de Gabriel Liiceanu, caută a răspunde la întrebări referitoare la conceptul de joc, respectiv joacă care nu sunt numai teme culturale, literare, ci și o modalitate de existență. Mai mult decât atât, copilăria, de cele mai multe ori, se confunda cu jocul. La aceasta vârstă jocul este o formă de participare benevolta la cadrul și convențiile jocului. Joaca este depășită dintr-o nevoie de evadare, venită odată cu înaintarea în vârstă, din imediat și de trecere într-o lume a împlinirilor virtuale. Jocul înseamnă nu doar plăcere, ci și îndrăzneală și risc, inteligență, vocație și experiență, acesta fiind o activitate umană complexă, greu de cuprins într-o definiție unitară și mulțumitoare, dată fiind marea diversitate a formelor sale de manifestare. Pentru Roger Caillois, jocul este o activitate specifică pe care o denumește, un melanj al figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activității respective sau funcționarii unui ansamblu complex. Apoi, Roger Caillois realizează o grupare a jocurilor în patru clase, identificând două principii ale acestuia: pe de o parte „Paidia” care se refera la o oarecare fantezie necontrolată, un principiu comun de divertisment, lipsa regulilor și a constrângerilor; la extremitatea opusa se situează „Ludus”, care presupune disciplina, supunerea în fata unor convenții, a unor imperative. Nu se pot opune, afirma scriitorul, jocurile de cărți celor de îndemănare. Trebuie să se tina seama de atmosfera jocului și de natura participanților, de modul în care ei sunt angrenați în joc. Un joc poate mobiliza mai multe energii sau calități. Jocurile pot deveni, astfel, AGON (competiție), ALEA (noroc), MIMICRY (simulacru) și ILINX (vertij).

Principalele trăsături ale jocului sunt evidențiate în studiul lui Johan Huizinga, Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, Jocul „poate fi numit o acțiune liberă, conștientă că este (....) și situată în afara vieții obișnuite, o acțiune care totuși îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acțiune de care nu este legat nici un interes material direct și care nu urmărește nici un folos, o acțiune care se desfășoară în limitele unui timp determinat anume și ale unui spatiu determinat anume, o acțiune care se petrece în ordine, după anumite reguli (...) Jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noțiunea de cultura, oricât de incomplet ar fi ea definita, presupune în orice caz o societate omeneasca, iar animalele nu l-au așteptat pe om că să le învețe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fară risc, că civilizația omeneasca nu a adăugat nici o caracteristica esențială noțiunii generale” (Johan Huizinga, Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, Ediția a VI-a, tradusă din olandeză de H. R. Radian, cu o prefață semnată de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, București, 1996, pp.37-38).

Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, este o lucrare complexă, ce începe cu niște Preliminare la o înţelegere a demnităţii jocului în lumea culturii, semnată de Gabriel Liiceanu, din care rămânem cu întrebarea Ce poate fi atunci o carte despre joc dacă nu evocarea unei experienţe colective si a unei cunoaşteri subînţelese? (Idem, p. 3), o Notă biobibliografică, apoi, o Notă, o Prefaţă — introducere. Jocul taxonomiei omului devine o formă de redimensionare a dihotomiei limitat-nelimitat. Astfel, descoperim un homo sapiens ce devine homo faber și se transformă în homo ludens. Pe această linie, se poate spune, în mod evident, că orice acţiune omenească se reduce la o joacă, iar civilizaţia umană se naşte şi se dezvoltă în joc şi ca joc: ,,Căci în mintea mea nu se punea problema: ce loc ocupă jocul printre celelalte fenomene de cultură, ci: în ce măsură are cultura însăşi caracter de joc.” (Ibidem, p.37.)

Plecând de la postulatul conform căruia etnologia şi ştiinţele înrudite cu ea nu participă decât în prea mică măsură la noţiunea de joc, autorul, fin cunoscător al artei captatio benevolentiae, atrage atenția că: ,,În timp ce dau publicităţii lucrarea, mă cuprinde teama că, în pofida muncii pe care a necesitat-o, mulţi o vor socoti o improvizaţie insuficient documentată. Dar orice autor care vrea să trateze probleme referitoare la cultură are această soartă: este nevoit să se încumete a aborda domenii multiple, pe care nu le stăpâneşte destul de bine. Să fi completat în prealabil toate lipsurile în ceea ce priveşte informarea era exclus, aşa încât am rezolvat problema justificând fiecare amănunt printr-o trimitere. Din acea clipă, mi s-a pus chestiunea: să scriu sau să nu scriu. Despre ceva ce-mi stătea foarte aproape de inimă. Aşa încât am scris.” (Idem)

Cele 12 capitole la care se adaugă Indicele, sunt bine dimensionate și prezintă aspecte cheie de analiză critică, logică, estetică a noțiunii de joc. Astfel, în primul capitol, Natura şi importanţa jocului ca fenomen de cultură se vorbește despre Jocul: o noţiune primară şi o funcţie plină de tâlc -Temeiurile biologice ale jocului - Explicaţiile nu sunt concludente -, „Hazul" jocului - A se juca: un act spiritual - Jocul ca mărime culturală - Cultura sub specie ludi - Jocul: o categorie, foarte autonomă -Jocul se situează în afara tuturor celorlalte categorii - Jocul şi frumuseţea - Jocul: o acţiune liberă -, „Doar" joacă - O acţiune dezinteresată - Jocul, limitat în timp şi în spaţiu - Spaţiul de joc - Jocul creează ordine - încordare - Regulile jocului: întru totul obligatorii - Puterea jocului de a crea grupuri - Abolirea vieţii obişnuite - Luptă şi spectacol -Jocul sacru realizează ceea ce se înfăţişează - El întreţine ordinea cosmică prin faptul că o întruchipează - Concepţia lui Frobenius cu privire la jocul cultual - Drumul de la emoţie la jocul sacru -Defectul explicaţiei lui Frobenius - Joc şi sfinţenie - Platon numeşte factorul sacru un joc - Locul consacrat: un spaţiu de joc - Sărbătoarea – Acţiunea sacră: formal, un joc - Starea de spirit ludică şi consacrarea - Gradul de seriozitate al acţiunilor sacrale - Echilibru labil între consacrare şi joc - Credinţa si jocul - Credinţa copiilor si credinţa sălbaticilor -Metamorfoza jucată - Sfera credinţei primitive -Joc şi mister religios. Elementul cheie în jurul căruia rotește acest capitol este acela că ,,Omul luptă pentru ceva sau joacă pe ceva. în primă şi ultimă instanţă, izbînda însăşi este cea pentru care luptă sau joacă omul, dar cu această izbînda se asociază tot felul de moduri în care poate fi gustată, în primul rînd ca victorie, ca triumf, sărbătorit de grup prin aclamaţii şi ovaţii. Ca urmare remanentă, decurg din izbînda onoare, consideraţie, prestigiu. De regulă însă, încă de la abordarea jocului se leagă de cîstig ceva mai mult decît numai onoarea. Jocul are o miză.” (Ibidem, p. 36). De fapt, jocul este mai vechi decât cultura, pentru că cultura presupune o societate omenească, în vreme ce animalele se joacă întocmai ca şi oamenii, în absenţa unei structuri societare bine definite. Chiar şi în cele mai simple forme ale sale, jocul este mai mult decât un fenomen pur biologic, fiziologic, sau psihic. Există în joc ceva în plus, mai mult decât un instinct. Există mai multe teorii despre joc: jocul ca descărcare a unui surplus de forţă vitală; supunerea la un spirit de imitaţie congenital; jocul satisface o nevoie de destindere; exerciţiu pregătitor în vederea activităţii serioase, pe care o va cere viaţa; cauzat de nevoie înăscută de a face ceva, sau de tendinţa de a domina; drenare nevinovată a unor porniri dăunătoare; satisfacerea, într-o ficţiune, a dorinţelor cu neputinţă de satisfăcut în realitate, ca autoconservare a simţului personalităţii. Mai mult decât atât, toate aceste explicaţii au în comun presupunerea că jocul are loc de dragul unei alte realităţi, că serveşte unei anumite finalităţi biologice. Toate pot fi acceptate, pentru că nu se exclud una pe alta. Deci sunt parţiale, pentru că o explicaţie concludentă le-ar exclude în mod necesar pe toate celelalte, sau le-ar include într-un rang superior. Încercând să circumscrie jocul unităţilor de măsură ale ştiinţei experimentale, se ratează întrebarea fundamentală: ,,dar ce este de fapt «hazul» jocului?”. (Ibidem, p. 41). Acest din urmă element, ,,hazul” jocului, se împotriveşte oricărei analize, oricărei interpretări logice pentru că ,,În joc avem de-a face cu o categorie absolut primară a vieţii şi care poate fi recunoscută pe loc de către oricine, deci cu o totalitate, dacă există pe lume ceva care să merite acest nume. În totalitatea ei trebuie să încercăm s-o înţelegem şi s-o preţuim.” (Ibidem, p. 42). Jocul ţine şi de oameni, şi de animale. Jocul nu poate fi fundamentat pe un context raţional, nu este legat de nici o treaptă a civilizaţiei, de nici o concepţie despre lume. Jocul nu poate fi contestat, în vreme ce tot ceea ce este abstract poate fi contestat: dreptatea, frumuseţea, adevărul, bunătatea, spiritul, Dumnezeu. Jocul nu este materie. Odată cu jocul recunoaştem spiritul. Jocul sparge limitele existenţei fizice. ,,Existenţa lui confirmă fără încetare, şi în sensul cel mai înalt, caracterul supralogic al situaţiei noastre în cosmos. Animalele se pot juca, deci chiar şi ele sunt ceva mai mult decât nişte mecanisme. Noi [ne] jucăm, şi ştim că [ne] jucăm, deci suntem ceva mai mult decât nişte simple făpturi raţionale, pentru că jocul este iraţional.” (Ibidem, p. 4). Marile activităţi primare ale societăţii omeneşti sunt întrepătrunse de către joc. Limba este locul unde, jucându-se, spiritul formator de limbă sare de pe planul material la idee. O altă idee cheie este aceea că jocul este opus seriozităţii. Că jocul reprezintă neseriozitate. În mod paradoxal, nu se poate spune că jocul nu este serios: copiii, fotbaliştii, şahiştii joacă serios. Comicul este strâns legat de nebunie, în vreme ce jocul nu are caracter de nebunie, fiind în afara antinomiei înţelepciune-nebunie. Grup cu raporturi vagi între ele: jocul, râsul, umorul, gluma, comicul, nebunia. Jocul este în afara distincţiei înţelepciune-nebunie, dar şi a distincţiei adevăr-neadevăr. Jocul nu este o activitate a spiritului, nu are funcţie morală, nici virtute, nici păcat. ,,Orice Joc este în primul rând şi mai presus de toate o acţiune liberă. Jocul din ordin nu mai este joc. Cel mult poate fi redarea obligatorie a unui joc.” (Ibidem, p. 47). Jocul nu este viaţa ,,obişnuită”, ci o ieşire din ea, într-o sferă temporară de activitate cu tendinţă proprie. ,,Orice joc poate să-l absoarbă oricând pe jucător întru totul. Opoziţia joc-seriozitate rămâne tot timpul în suspensie. Inferioritatea jocului îşi are limita în superioritatea seriozităţii. Jocul se preschimbă în seriozitate, iar seriozitatea în joc. Jocul se poate înălţa pe culmi de frumuseţe şi sfinţenie, unde lasă în urmă seriozitatea.”. (Ibidem, p. 49).

Jocul satisface idealuri de exprimare şi idealuri sociale.Jocul oamenilor, în toate aspectele sale superioare, adică acolo unde înseamnă ceva sau unde sărbătoreşte ceva, îşi are locul în sfera sărbătoririi şi în cea a culturului, adică în sfera sacrului. Jocul are caracter închis, limitat, desfăşurându-se înlăuntrul unor anumite limite de timp şi de spaţiu. Odată jucat, se fixează în memorie ca formă de cultură, ca o creaţie spirituală sau ca un tezaur spiritual. Jocul este repetabil. Jocul are spaţiul său delimitat în prealabil, în mod material sau în închipuire. Arena, masa de joc, cercul magic, templul, scena, ecranul cinematografului, tribunalul, toate acestea sunt spaţii de joc, un domeniu exorcizat, terenuri separate, înlăuntrul cărora sunt în vigoare reguli proprii. Înăuntrul spaţiului de joc domneşte o ordine proprie şi absolută. Jocul este creator de ordine. Cea mai mică abatere de la aceasta strică jocul, îi denaturează caracterul, îi suprimă valoarea. Jocul are o înclinare: să fie frumos. Ca şi ordinea, factorul estetic întrepătrunde jocul în toate aspectele lui. Jocul leagă şi dezleagă. Captivează. Conţine două însuşiri notabile: ritmul şi armonia. Jocul presupune încordare, nesiguranţă. Elementul de încordare îi conferă un anumit conţinut etic. Prin încordare se pune la încercare forţa jucătorului: forţa fizică, perseverenţa, dibăcia, curajul, răbdarea, dar şi forţa psihică, jucătorul trebuind să rămână înlăuntrul limitelor permise, în ciuda dorinţei de a câştiga. De îndată ce regulile sunt încălcate, lumea jocului se prăbuşeşte. Nu mai e joc. Jucătorul care se răzvrăteşte împotriva regulilor sau li se sustrage strică jocul. Jucătorii necinstiţi, ipocriţii şi impostorii au avut întotdeauna mai puţin de suferit decât cei care au stricat jocul: apostaţii, ereticii, reformatorii, obiectorii de conştiinţă. Pe de altă parte, proscrisul, revoluţionarul, ereticul, dispun de o forţă extraordinară în a forma grupuri şi au un puternic caracter ludic. Jocul crează o stare de excepţie, diferenţiază, îmbracă forma sa cea mai izbitoare în secretul cu care îi place jocului să se înconjoare. Alteritatea şi secretul jocului sunt exprimate amândouă în deghizare. ,,Aşadar, în rezumat, jocul, considerat din punctul de vedere al formei, poate fi numit o acţîune liberă, conştientă că este “neintenţionată” şi situată în afara vieţii obişnuite, o acţiune care totuşi îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acţiune de care nu este legat nici un interes material direct şi care nu urmăreşte nici un folos, o acţiune care se desfăşoară în limitele unui timp determinat anume şi ale unui spaţiu determinat anume, o acţiune care se petrece în ordine, după anumite reguli şi care dă naştere la relaţii comunitare dornice să se înconjoare de secret sau să se accentueze, prin deghizare, ca fiind altfel decât lumea obişnuită.” (Ibidem, p. 55).

Funcţia jocului are două mari aspecte: jocul este o luptă pentru ceva; jocul este o exhibare a ceva. Reprezentarea sacră este mai mult decât o întruchipare simbolică: este o întruchipare mistică. Cultul este o prezentare, o reprezentaţie dramatică, o închipuire, o întruchipare substituantă.
Leo Frobenius zicea că omenirea joacă ordinea naturii, aşa cum i-a intrat ei în conştiinţă. ,,Comunitatea arhaică se joacă, aşa cum se joacă şi copiii şi aşa cum se joacă şi animalele. Această joacă este din capul locului plină de elementele proprii jocului: ordine, încordare, mişcare, solemnitate, încântare. Abia într-o fază mai târzie a societăţii, acest joc ajunge să fie legat de ideea că în el este exprimat ceva: o reprezentare a vieţii. Ceea ce cândva a fost joc mut îmbracă acum formă poetică. Sentimentul că omul face parte din cosmos îşi găseşte prima sa expresie, cea mai înaltă, cu adevărat sacră, în forma şi în funcţia jocului, care este o calitate autonomă. În joc se adaugă treptat semnificaţia unui act sacru. Cultul se altoieşte pe joc. Jocul în sine a fost însă faptul primar.” (Ibidem, p. 62). Cultul este cea mai înaltă şi cea mai sfântă seriozitate. Poate fi oare în acelaşi timp şi joc? Aparent, antinomia joc-seriozitate nu este absolută. Din punct de vedere al formei, acţiunea sacră este joc, iar din punct de vedere al esenţei este joc în măsura în care îi deplasează pe participanţi într-o altă lume decât cea obişnuită.

Al doilea capitol, Conceperea şi exprimarea noţiunii de joc la nivel lingvistic, prezintă Noţiunea „joc" nu este echivalentă în fiecare limbă - O noţiune generală „joc" devine conştientă abia tîrziu - Noţiunea „joc" răspîndită uneori în numeroase cuvinte - Cuvintele pentru „joc" în greceşte - Şi întrecerea e un joc - Cuvintele pentru „joc" în sanscrită - Cuvintele pentru „joc" în chineză -Cuvintele pentru „joc" în limba blackfoot -Deosebiri în limitarea noţiunii de „joc" - Exprimarea jocului în japoneză - Concepţia japoneză despre viaţă în formă ludică - Limbile semitice - LaTina şi limbile romanice - Limbile germanice -Răspîndirea şi diluarea noţiunii de „joc" - A [se] juca şi a [se] lupta - Jocul mortal - Jocul şi dansul sa-crificional - Jocul în înţeles muzical - Jocul în înţeles erotic - Cuvîntul şi noţiunea de „seriozitate" -Seriozitatea: o noţiune complementară - Jocul este noţiunea primară şi primitivă. De-a lungul acestui capitol de pură analiză semiotică, se observă fazele interimare ale evoluției lexemului joc, ,,o acţiune sau o activitate efectuată de bunăvoie înlăuntrul anumitor limite stabilite, de timp şi de spaţiu, şi după reguli acceptate de bunăvoie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine însăşi şi fiind însoţită de un sentiment de încordare şi de bucurie, şi de ideea că “este altfel” decât “viaţa obişnuită”.” (Ibidem, p. 76).

Categoria jocului este unul dintre elementele spirituale fundamentale ale vieţii. Pentru fiecare grup uman, noţiunea de ,,joc” nu conţine mai mult decât exprimă cuvântul de care grupul respectiv dispune în acest scop. Absenţa concepţiei unei noţiuni generale ,,joc” este subliniată şi de faptul că nu există nici un cuvânt comun indo-european pentru joc. În limba greacă există un sufix, - inda, care înseamnă ,,a [se] juca”. Copiii greci se jucau sphairinda (= cu mingea), helkustinda (= trăgând funia), streptinda (= cu arşicele), basilinda (= de-a regele). Pe lângă acesta, limba greacă mai are trei cuvinte care denumesc sfera jocului în general: paidia, care înseamnă ,,ceea ce ţine de copil”; athyro – ,,ceea ce este futil, neimportant”; agon – ,,ceea ce ţine de jocurile cu caracter de luptă sau de competiţie”. Agonul, în viaţa elinilor, poartă în el semnalmentele formale ale jocului şi intră, în ceea ce priveşte funcţia lui, în mod precumpănitor, în cadrul sărbătorii, adică în sfera jocului. Competiţia devenise la greci o funcţie intensivă a culturii.

În limba sanscrită, cuvintele cu înţelesul de ,,joc” nu sunt folosite pentru a exprima noţiunea de ,,competiţie”. Din semnificaţia cuvântului care exprimă jocul în japoneză (asobu), reiese că seriozitatea extraordinară a idealului de viaţă japonez se ascunde în spatele unei ficţiuni, şi anume că toate acestea nu sunt decât un joc. Aplicarea termenului ,,joc, joacă” la mobilitatea restrânsă a pieselor unui mecanism este comună limbilor franceză, italiană, spaniolă, engleză, germană, olandeză, japoneză. În toate limbile germanice, şi nu numai în acestea, cuvântul ,,joc” serveşte în mod regulat şi pentru lupta serioasă cu armele. Jocul este luptă, iar lupta este joc. Mintea omului înclină să includă muzica în sfera jocului. Mai există o aplicare a cuvântului ,,joc” în sensul erotic. Preambulul actului erotic este plin de momente ludice. Antonimele jocului sunt seriozitatea și munca.

Capitolul următor, al treilea, jocul şi competiţia ca funcţii creatoare de cultură constituie o sinteză a noțiunii cultură ambalată într-un strat al cărui câștig se dorește a fi unul lingvistic. Parcurgem Cultura ca joc, nu cultura din joc - Numai jocul de societate este rodnic pentru cultură - Jocul antitetic - Valoarea culturală a jocului - Şi întrecerea serioasă rămîne joc - Principalul este cîstigul însuşi - Motivul nu este o dorinţă directă de putere -Premiu, miză, cîştig - A îndrăzni, şansă, a paria -Cîstigul prin înşelăciune - Rămăşag, negoţ condiţionat, asigurare - Alcătuirea antitetică a comunităţii arhaice - Cult şi întrecere - Vechile sărbători chineze ale anotimpurilor - Structura agonală a civilizaţiei chineze - Jocul cîştigat determină mersul naturii - Semnificaţia sacră a jocului de noroc -Potlatch - întrecerea în nimicirea propriului bun -Potlatch: o luptă pentru onoare - Temeiurile sociologice ale potlatch-ului - Potlatch: un joc - Jocul pentru faimă şi onoare - Kula - Onoare şi virtute -Noţiunea arhaică a virtuţii - Virtute şi nobleţe -Turnire satirice - Prestigiu prin etalarea bogăţiei -Lupte arabe vechi pentru onoare - Mofakhara -Monafara - Lupta satirică greacă şi cea germană veche - „Compararea bărbaţilor" - Gelp şi Gab -Gaber ca joc de societate - Epoca agonală după concepţia lui Burkhardt - Concepţia lui Ehrenberg - Agonul grec în context etnologic - Ludi romane - Semnificaţia agonului - De la jocul competitiv la cultură - Slăbirea funcţiei agonale - în calitatea ludică rezidă explicaţia.

Cultura apare în formă de joc, cultura la început este jucată. Viaţa socială îşi capătă veşmântul cu forme superbiologice, care îi conferă o valoare superioară, în chip de jocuri. ,,În procesul evolutiv al unei culturi, relaţia dintre joc şi ne-joc, presupusă a fi originară, nu rămâne neschimbată. În general, când cultura înaintează, elementul ludic trece pe ultimul plan. De cele mai multe ori, îl găsim transferat în bună parte în sfera sacrală sau cristalizat în înţelepciune şi în poezie, în viaţa juridică, în formele vieţii de stat. Atunci, calitatea ,,joc” dispare, de obicei, cu totul în fenomenele de cultură. Totuşi, în orice moment instinctul de a juca se poate repune în vigoare cu toată forţa, chiar şi în formele unei culturi foarte evoluate, antrenând atât individul, cât şi masele, în iureşul unui joc uriaş.” (Ibidem, p. 102). Jocul în colectiv are, în majoritate, caracter antitetic. El se joacă de cele mai multe ori ,,între” două partide. Jocurile de noroc sunt sterile pentru cultura însăşi. Ele nu aduc beneficii noi pentru minte sau pentru viaţă. Atunci când jocul competiţional cere îndemânare, pricepere, sprinteneală, curaj sau putere, lucrurile tind să se schimbe. Cu cât jocul este mai apt pentru a spori tonusul vital al individului sau al grupului, cu atât mai intim trece în cultură. Competiţia, până la un anumit grad, este lipsită de scop. Ea se desfăşoară în sine, iar rezultatul ei nu face parte din procesul de viaţă necesar al grupului. Este ,,ceva în joc”. În acest termen este inclusă în modul cel mai precis esenţa jocului. Noţiunea aflată în cea mai strânsă legătură cu jocul este cea de ,,câştig”. În cazul jocului solitar, a atinge scopul jocului nu înseamnă a câştiga. Noţiunea de ,,câştig” apare abia atunci când se joacă împotriva altuia.

Al patrulea capitol aduce în prim-plan ideea de corectitudine, Jocul şi justiţia, cu Procesul judiciar ca întrecere - Tribunalul şi spaţiul de joc - Justiţia şi sportul - Justiţia, oracolul, jocul de noroc - Prezicerea destinului - Cumpăna justiţiei - Dike - Destinul şi şansa - Judecata lui Dumnezeu - Competiţia pentru dreptate - Competiţia pentru mireasă - Procesul judiciar şi rămăşagul - Procesul judiciar ca luptă cu ajutorul cuvîntului - Lupta eschimosă cu ajutorul tobelor - întrecerea în insulte si pledoaria - Formele vechi ale pledoariei -Caracterul ei ludic, contestat în zadar. La prima vedere, sfera dreptului, a legii şi a justiţiei se află departe de cea a jocului. Posibilitatea unei înrudiri între drept şi joc devine limpede de îndată ce constatăm că procesului judiciar îi este propriu caracterul de competiţie. Disputa juridică între părţi este considerată la greci drept un agon, o luptă legată de reguli fixe, în forme sacre. Iar cine zice competiţie, zice joc, pentru că nu există nici un motiv pentru a nega oricărei competiţii caracterul de joc. Justiţia se practică într-o ,,curte” (deci în interiorul unui cerc magic). Fiecare loc de judecată este un loc sfinţit, decupat din lumea exterioară. Tribunalul este un spaţiu de joc înlăuntrul căruia obişnuita deosebire de rang dintre oameni este vremelnic suspendată. Judecătorii mai ies şi astăzi din cadrul ,,vieţii obişnuite” înainte de a-şi rosti sentinţa. Se înfăşoară în togă sau îşi pun o perucă pe cap. Există o corelaţie între oracol, joc de noroc şi justiţie.
,,Lupta pentru a câştiga sau a pierde este sacră în sine. Dacă este însufleţită de noţiuni de dreptate şi de nedreptate formulate, atunci ea se înalţă în sfera dreptului, este văzută în lumina unor reprezentări pozitive ale puterii divine, deci se înalţă în sfera religiei. Primară însă în toate acestea este forma ludică.” (Ibidem, p. 152). Deosebim trei forme ludice ale procesului judiciar: jocul de noroc, competiţia sau rămăşagul şi duelul oratoric.

Al cincilea capitol, Jocul și războiul, prezintă Lupta ordonată este un joc - în ce măsură este războiul o funcţie agonală? - Războiul arhaic este în mod precumpănitor o întrecere - Lupta singulară înaintea sau în timpul bătăliei - Lupta singulară a regilor - Lupta singulară judiciară - Duelul particular - Şi duelul este o sentinţă agonală - Războiul arhaic este sacral şi agonal - înnobilarea războiului - Războiul ca întrecere - Puncte de onoare - Amabilităţi faţă de inamic - Stabilirea de comun acord a datei bătăliei - Point d'honneur si interesul strategic - Ceremonie şi tactică - încălcarea restricţiilor -Elementul ludic în dreptul internaţional - Reprezentări de vieţi eroice - Ruskin pe urma războiului - Valoarea culturală a idealului cavaleresc - Jocul cavalerismului. Cele două noţiuni, ,,luptă” şi ,,joc”, par să se contopească. ,,Orice luptă care este legată de reguli restrictive prezintă, chiar datorită acestei ordini restrictive, semnalmentele unui joc, ale unei forme deosebit de intensive, de energice şi totodată extrem de evidente a jocului.” (Ibidem, p. 161).

Al șaselea capitol, Jocul şi înţelepciunea, presupune o întrecere în înţelepciune - Cunoaşterea lucrurilor sfinte - Concursul enigmistic - Ghicitori cosmice - înţelepciunea sacră ca operă de artă - Ghicitoarea şi recolta - Ghicitoarea de supravieţuire - Duel de întrebări pentru salvarea vieţii - Natura soluţiilor - Amuzament şi doctrină consacrată - Alexandru şi gimnosofiştii - Dialogul de întrebări - întrebările regelui Menandru - Duelul enigmistic si catehismul - întrebările împăratului Frederic al II-lea -Enigmistica și filozofia - Caracterul enigmistic al filozofiei timpurii - Mit şi filozofie - Cosmosul ca luptă - Procesul cosmic ca proces judiciar.

Oamenii se iau la întrecere în curaj sau în capacitatea lor de rezistenţă, în iscusinţă sau în cunoştinţe, în fanfaronadă sau în şiretenie. Li se impune o probă de putere, o ispravă deosebită, un tur de forţă sau li se cere să forjeze un paloş sau să găsească rime meşteşugite. Li se pun întrebări la care trebuie să răspundă. Competiţia poate lua forma unei preziceri, a unui rămăşag, a unui proces, a unui legământ sau a unei ghicitori. În toace aceste ipostaze, ea rămâne în esenţă un joc, şi în această calitate rezidă punctul de pornire de la care poate fi sesizată funcţia ei pentru cultură. ,,La începutul fiecărei competiţii, se află jocul, cu alte cuvinte convenţia de a executa într-un anumit interval de timp şi înlăuntrul unor anumite limite spaţiale, după anumite reguli, într-o anumită formă, ceva care aduce rezolvarea unei încordări şi care se află în afara cursului obişnuit al vieţii.” (Ibidem, p. 185).

Uniformitatea culturii arhaice reiese din competiţiile pe tărâmul cunoştinţelor şi al înţelepciunii. Pentru omul primitiv, a putea sau a îndrăzni ceva însemna putere, dar a şti ceva însemna cunoaştere sacră, o ştiinţă secretă şi magică, în relaţie directă cu însăşi ordinea cosmică. Ghicitoarea îşi vădeşte caracterul ei sacru, ceea ce înseamnă ,,primejdios”, în faptul că pare să fie totdeauna, în textele mitologice sau rituale, o ,,ghicitoare de supravieţuire”, adică o ghicitoare de a cărei soluţie e condiţionată viaţa, o ghicitoare a cărei miză e viaţa. Răspunsul la întrebarea enigmistică nu este găsit prin meditaţie sau prin raţionament logic. Răspunsul este o soluţie, o dezlegare subită a unui nod, cu care întrebătorul te-a legat. De aceea, soluţia corectă îl face deodată pe întrebător să-şi piardă puterea.

În al șaptelea capitol, Jocul și poezia, se discută despre Sfera poeziei - Poezia: o funcţie vitală a culturii -Vates - Poezia s-a născut în joc - Jocul poetic social - Ingafuka - Pantun - Hai-kai - Formele luptei poetice - Leş Cours d'amour - Probe poetice -Improvizaţia - Doctrinele în formă poetică - Texte juridice poetice - Poezia şi dreptul - Conţinutul poetic al mitului - Mitul poate fi serios? - Mitul reprezintă o fază ludică a culturii - Tonul Eddei noi - Toate formele poetice sînt forme ludice - Motivele poetice şi motivele ludice - Poezia exercitată în întrecere - Limbajul poetic este un limbaj ludic -Metafora poetică şi jocul - Obscuritatea poetică -Lirica este de felul ei obscură. ,,Poezia, în funcţia ei originară, de factor al culturii timpurii, se naşte în joc şi ca joc. Este un joc sacru, dar, în sacralitatea lui, acest joc rămâne totuşi fără încetare la hotarul veseliei, al glumei şi al divertismentului. Despre o satisfacere conştientă a nevoii de frumuseţe nu este încă, multă vreme, vorba. Această nevoie zace închisă necunoscută, în trăirea actului sacru, care devine cuvânt în formă poetică şi este resimţit ca operă miraculoasă, ca beţie, ca extaz. Dar nu numai atât, pentru că activitatea poetică înmugureşte în acelaşi timp şi într-un joc de societate, vesel şi antrenant, şi într-o întrecere, violent însufleţită, între grupurile comunităţii arhaice.” (Ibidem, p. 280). ,,Poezia ca joc social şi cu o intenţie care nu poate fi considerată defel sau aproape defel a fi cea a producerii conştiente de frumuseţe se găseşte pretutindeni şi în numeroase forme. Elementul competiţional lipseşte arareori. El domină cântul alternat, poemul de luptă, turnirul poetic, pe de o parte, iar, pe de altă parte, improvizaţia ca sarcină trasată în vederea eliberării de o năpastă oarecare.” (Ibidem, pp. 211-212).

Mitul rămâne poezie, indiferent de forma pe care o ia. Semnalmentele de fapt ale jocului: jocul este o acţiune care se desfăşoară înlăuntrul unor anumite limite de joc, de timp şi de sens, într-o ordine vizibilă, după reguli acceptate de bunăvoie şi în afara sferei utilităţii sau necesităţii materiale. Starea de spirit a jocului este cea a distragerii şi a extazului, fie sacru, fie doar festiv, indiferent dacă jocul e consacrare sau divertisment. În categoria ,,joc” trebuie inclus şi elementul emulaţiei. Într-un număr imens de cazuri, tema centrală a unui dat poetic rezidă într-o sarcină pe care eroul trebuie s-o îndeplinească, una neobişnuit de grea, aparent imposibilă (joc agonal). O a doua temă de încordare este identitatea ascunsă a eroului (care are astfel o mască, este deghizat, e purtătorul unei taine).
Orientările lirice moderne, care se mişcă intenţionat într-un domeniu inaccesibil şi care fac din enigmizarea sensului în cuvânt obiectivul principal al creaţiei, rămân întru totul credincioase artei lor. Având un cerc restrâns de cititori care le înţeleg limba, sau cel puţin o cunosc, ele formează un grup de cultură închis, de tip foarte vechi.

Al VIII-lea capitol, Funcția imaginației, punctează Personificarea - Gigantul ancestral - Este oare personificarea vreodată întru totul serioasă? - Alegorie scolastică sau concepţie primitivă? - Figuri abstracte - Sărăcia la Sfintul Francisc - Valoarea ideatică a alegoriilor medievale - Personificarea ca habitus general - Oameni şi zei cu chip de animale - Elementele poeziei sînt elemente ludice - Exagerarea lirică -Exorbitantul - Drama ca joc - Originea agonală a dramei - Atmosfera dionisiacă.

Reprezentarea se naşte ca închipuire. ,,Avem oare dreptul ca această înclinare secundară şi absolut indispensabilă a minţii de a-şi crea o lume imaginară alcătuită din fiinţe vii s-o numim un joc al minţii?”. (Ibidem, p. 277). Rămâne îndreptăţită întrebarea în ce măsură funcţia personificării izvorăşte dintr-o sau trece într-o stare de spirit care să poată fi numită cea a credinţei bazate pe convingere. Nu cumva toate aceste întruchipări sunt un joc al minţii? Aşadar, va fi fost idolatria, înainte de a deveni “serioasă”, un demers de ordin ludic? Personificarea este o extrem de importantă formă de exprimare a minţii omeneşti şi în acelaşi timp o funcţie ludică. Elementele şi mijloacele poeziei pot fi de fapt înţelese cel mai bine ca funcţii ludice. Genul liric rămâne cel mai inclus în sfera ludică originară. Liricul este cel mai departe de logic şi cel mai aproape d edans şi de muzical. Este limbajul speculaţiei mistice, al oracolului, al magiei. ,,De altfel, năzuinţa de a face, cu ajutorul unei fantezii care foloseşte cantităţi şi calităţi incomensurabile, ca reprezentarea să devină cât mai uluitoare cu putinţă, nu operează exclusiv ca funcţie poetică şi în formă lirică, deoarece această nevoie de uluitor este o funcţie tipic ludică. Este proprie copilului şi se regăseşte la psihopaţi, după cum le-a fost totdeauna scumpă mitologilor şi hagiografilor literari.” (Ibidem, p. 236). Ştiinţa, ca şi filozofia, este de felul ei polemică, iar polemicul nu poate fi separat de agonal.

Al IX-lea capitol, intitulat sugestiv, Formele ludice ale filozofiei, se centrează pe Sofistul - Sofistul şi omul miraculos - Importanţa pentru cultura helenică - Sofismul: un joc - Sofismul si ghicitoarea - Originea dialogului filozofic - Filozofi şi sofişti - Filozofia: un joc al tinereţii -Sofişti şi retori - Temele retoricii - Disputaţia -Disputele medievale - Academia curţii lui Carol cel Mare - Şcolile din secolul al Xll-lea - Abaelard ca orator - Forma ludică a activităţii şcolare - Epoca polemicilor., În Formele ludice ale artei, al zecelea capitol, se punctează Muzica şi jocul - Caracterul ludic al muzicii -Preţuirea muzicalului lipseşte - Muzica: relaxare spirituală - Aristotel despre natura şi valoarea muzicii - Caracterul imitativ al muzicii - Preţuirea muzicii - Funcţia socială a muzicii - Elementul competitiv în muzică - Dansul este joc pur - Arte muzicale şi arte plastice - Limitările artei plastice -Prea putin loc pentru factorul hadic _ Calitatea sacrală a operei de artă - Factorul competitiv în arta plastică - Opera de artă ca motiv literar - Dedal - Probă şi ghicitoare - întrecerile în realitate - Competiţia în arta plastică - Utilitate sau joc?.

Penultimul capitol, al XI-lea, Civilizaţii şi epoci sub specie ludi, prezintă Factorul ludic în civilizaţiile tîrzii - Natura culturii romane - Elementul arhaic al civilizaţiei romane -Starul roman pe temelii primitive - Trăsături de corupţie în civilizaţia imperiului roman - Ideea de imperiu roman - Pîine şi jocuri - Public spirit sau spirit potlatch? - Ecourile factorului ludic antic -Elementul ludic al culturii medievale - Elementul ludic al culturii renascentiste - Tonul Renaşterii -Umaniştii - Conţinutul ludic al barocului -îmbrăcămintea din secolul al XVII-lea - Peruca -Pudra, cîrlionţul si nodul - Rococo-ul - Factorul ludic în politica secolului al XVIII-lea - Spiritul secolului al XVIII-lea - Arta secolului al XVIII-lea -Conţinutul ludic al muzicii - Romantism şi sentimentalism - Romantismul s-a născut în joc - Gradul de seriozitate al idealurilor de viaţă mărturisite - Sentimentalismul este seriozitate şi totuşi joc - Seriozitatea domină în secolul al XlX-lea -Dezumflarea elementului ludic - îmbrăcămintea în secolul al XlX-lea - Costumul feminin - Seriozitatea secolului al XlX-lea., în timp ce ultimul capitol, al XII-lea, Elementul ludic al culturii actuale, ne invită la un dans printre concepte, astfel, Actual: un termen elastic - Sportul - Activitatea sportivă organizată - Sportul părăseşte sfera sportivă - Jocurile ne-atletice ca sport - Bridge - Viaţa oamenilor de afaceri adoptă anumite trăsături ludice -Recordul şi competiţia - Elementul ludic al artei moderne - Preţuirea sporită a artei - Pierderea si cîştigul factorului ludic în artă - Conţinutul ludic al ştiinţei moderne - Tendinţe ludice ştiinţifice -Conţinutul ludic al vieţii sociale şi politice -Puerilismul - Spiritul adolescentin îşi cîntă victoria - Puerilismul nu e totuna cu jocul - Conţinutul ludic al politicii - Moravuri ludice parlamentare -Partide politice - Politica internaţională - Dreptul internaţional şi regula jocului - Factorul competitiv în războiul modern - în aparenţă: pierderea elementului ludic - Războiul: un joc? - Elementul ludic este indispensabil - Oare orice este omenesc este joc? - Proba judecăţii morale – încheiere.

Literatura însăși este un joc al timpului și al spațiului, al mișcării epice semnificative, al epocilor și al modelor. Poezia e un joc de cuvinte care creează un spațiu imaginar de o complexiatate fascinantă. Acest lucru se poate observa la orele de limba și literatura română, în cadrul unității Joc. Joacă, unde sunt inserate texte cu tentă ludică ce oferă discursului poetic o notă de voioșie.

Ideea fundamentală a jocului este aceea de luare în discuție a universului cotidian, de redirecționare a granițelor acestuia, în sensul dorit: omul preia o parte din puterea divina, din actul demiurgic, pentru a-l folosi într-un scop propriu: omul trebuie să rămână o ființă mult mai frumoasa, spiritualizata, mai puternica decât este. Redescoperirea unui univers primordial este mereu prezenta în sensul acestei întrebări. Poate că aceasta întrebare oferă cheia la intrarea în universul existent în illo tempore, refuzat omului modern, astenizat de atâta civilizație. „Jocul meu (...) nu mai este un joc, ci o maieutica plina de riscuri și de responsabilități, din care pot decurge nu numai învățăminte, ci și suferințe, nu numai semnificații, ci și salvări.” (Blandiana, Ana, Autoportret cu palimpsest, București, Editura Eminescu, 1986, p. 51).

Elementul ludic în cultura este identificat de către Johan Huizinga, în cartea să Homo ludens, text nonfictional, scris de către acesta spre sfârșitul vieții. Pentru a-și susține demonstrația, autorul abordează jocul că fenomen de cultura (cap. I), urmărește noțiunea de joc la nivel lingvistic (cap. ÎI), jocul că funcție creatoare de cultura (cap. III), după care jocul este raportat la justiție (cap. IV), la război (cap. V), la înțelepciune (cap. VI), la poezie (cap. VII), la imaginație (cap. VIII). Autorul identifica ludicul în filosofie (cap. IX), în arta (cap. X), urmarindu-l în diferite perioade (în Imperiul Roman, în cultura medievala, baroca, renascentista, romantica – cap. XI), iar în ultimul capitol, Johan Huizinga se ocupa de prezenta elementului ludic în lumea modernă.

Indiferent daca jocul literar duce la construcția unei opere cu viziune mitica, daca are că tema fapte din preistorie, daca este dramatica, epica sau lirica, scopul lui este unul singur: de a trezi imaginația, de a capta atenția lectorului. Pentru că jocul literar să fie mai bine compus, sarcina ce revine eroului trebuie să fie cât mai grea, fiind legata de o făgăduință, aceste motive ducandu-ne cu gândul la un joc agonal.

Simbolurile pe care le impun competiția și poezia sunt sacre și artistice. De cele mai multe ori, poezia impune prezentarea unei realități sacre, existente doar sub forma ermetica în lumea profana. Poezia se exprima prin imagini deosebite fata de cele obișnuite, tocmai pentru că vizează o alta realitate, vizând transfigurarea artistica a ascultătorului. Rolul poeziei se structurează tocmai pe capacitatea de a transcende universul banal, de a-l recompune în versuri accesibile imaginației vizuale a omului.

Poezia are rolul de a dezvolta limbajul, de a-i conferi noi valente semantice, conferind o alta viziune aupra lumii. Imaginile poetice sunt compuse, prin intermediul poeziei, că într-un joc. Regulile jocului poetic sunt acelea de a descoperi noile fete ale lumii, fară a eluda misterul. Rolul sacru al poeziei îndeplinește o funcție totemica, generalizatoare, stabilind punți de legătură cu universul arhaic, cufundat în uitare în lumea contemporana. Jocul poeziei devine, în acest context, un regres ad infinitum, lărgește granițele lumii, conferă o elevație a spiritului deasupra spațiului închis tridimensional.