Oglinda mea e noaptea singurătății

                                                         Osman Bozkurt


Punga de hârtie mereu îmi amintește de zaharicale
Ca și întoarcerea tatălui meu din oraș
În nopțile de vară fără interogatorii

Între iarba mielului și lup
În mijlocul unei stele, adică un univers


Oare eu eram acela, acel copil eram eu
De mult apus-a soarele, luna-i printre nori
Singurătatea mea se reflectă în oglinda nopții

Cei șaptesprezece ani îmi amintesc de visurile mele
Și de afișele zdrențuite pe care le lipeam de ziduri


Ceva în mine de-mi zicea să revin, tot m-am întristat
Apoi mi-am privit brațele
Aceeași mână, adică de copil
Inima mi-e aceeași inimă
Nu cere nici papuci, nici cămașă
Trupul meu
chipul meu
picioarele mele sunt aceleași
Sunt la locul lor, dar ochii
Parcă-s orbi, nu văd sinele
Oglinda mea e noaptea singurătății


Viața mă face să-mi amintesc mereu
De cei care dispar de pe pământ
fără a-și căpăta drepturile
Câtre care dreptate să-mi întind mâinile?


(din volumul Șoapta viselor, selecție și traducere din limba turcă de Nermin Yusuf și Nevzat Yusuf Sarogöl, Ed. Betta, 2018)