Mă voi scula acum și voi
cutreiera cetatea pe străzi
și pe căile largi voi căuta...
pe cine iubește sufletul meu

(Cântarea Cântărilor 3:2)

 

Teocrit

(c.315-250 î.Ch.)

 

Epitalamul Elenei



Deci, într-o zi, la bălanul Menelau, în Sparta, făcură

Horă în fața iatacului cel zugrăvit chiar atunce,

Dousprezece fecioare,-o minune de fete spartane,

Cele dintâi din cetate, cu flori de-acintuș în cosițe,

Când pe copila lui Tindar pețind-o, pe draga Elena,

A' lui Atrèu cel mai tânăr fecior în iatac o închise.

Toate cântau și pământu-l băteau împletind din picioare,

Iară palatu-mprejur vuia de cântarea de nuntă: 

,,Ai adormit tu așa de curând, o ! iubitule mire?

Nu te mai poartă genunchii? Ești dornic de somn așa tare?

Ori că băut-ai cam mult și pe pat te-aruncaseși de pe-acuma? 

Tu trebuia singurel să te culci, dacă-ți fuse degrabă,

Și pe copilă s-o lași cu fetele până la ziuă,

Să se mai joace pe lângă iubita ei mumă, căci astăzi,

Mâne și an după an, o ! Menèlau, a ta e copila !

Preafericitule mire, om bun strănută când la Sparta

Cu domnitorii ceilalți ai venit, ca să-ți càuți norocul.

Tu vei avea pe feciorul lui Cronos de socru, tu singur :

În așternut a venit lângă tine copila lui Zeus.

Dintre-aheene nici una ca dânsa nu calcă pământul :

Ea o să nască-o minune de prunc, dacă-i seamănă mamei.

Noi cu Elena de-o seamă eram și-alegam împreună,

Unse pe corp ca bărbații, la apele lui Euròtas,

Toate, de patru ori șaizeci, o ceată de tinere fete :

Nu e nici una să n-aibă cusur, de-o asemeni cu dânsa.

Chipu-i cel rumen și-arat-Aurora, o ! Noapte preasfântă,

Și primăvara cea dalbă de-asemeni, când iarba se duce :

Astfel, cu păru-i de aur, lucea printre noi și Elena.

Holda cea naltă-i podoabă câmpiilor celor mănoase,

Și chiparosul grădinii și carului calul tesalic:

Astfel și trandafiria Elena e-a Spartei podoabă.

Alta nu pune-n paner un tort mai frumos decât dânsa,

Nici n-a tăiat dintre furcile nalte o pânză mai deasă

La măiestritul război, zvârlind prinre rosturi suveica.

Iar când o cântă pe Àremis și pe Atena pieptoasa,

Nime nu știe să-i zică din liră cum știe Elena,

Ea, în ai cărei ochi o lume de doruri se adună.

Tu, cea mai frumoasă, tu, cea drăgălașă de-acu ești femeie !

Noi, dimineață, ne-om duce din nou s-alergăm și din pajiști

Iar vom culege cununi cu dulce mireasmă de floare,

Numai la tine cu gândul fiind, o ! Eleno, ca mieii

Încă sugari, ce duc jindul mereu după ugerul oii;

Și din trifoiul cel scund împletind pentru tine-o cunună,

Cele dintâi o vom pune-n platanul cu ramuri umbroase,

Paos, apoi, de ulei curgător picura-vom din vasul

Cel de argint, sub platanul umbros, și pe coaja-i vom scrie,

Ca trecătorul să poată citi, după dorice datini,

Vorbele-acestea: << Închină-te! Eu sunt copacul Elenei!

Fii fericită, mireasă! Zeiescule ginere-adio!

Vouă Latona ce crește pe prunci, să vă deie Latona

Mândri lăstari, și să fac-Afrodita ca voi deopotrivă

Să vă iubiți, iar Cronidul averi să vă dea nesecate.

Pentru ca ele, mereu, de la nobili la nobili să treacă!

Și îmbătați de o gingașă dragoste, unul la sânul 

Altuia voi să dormiți, dar treziți-vă-n zorii zilei:

Când o să cânte cocoșul întâi, din culcuș ridicându-și

Gâtul frumos împenat, în ziuă și noi ne-om întoarce.

Himen, te bucură, o! Himenule, de nunta aceasta!>>”

 

(din volumul Idile. Traducere în versuri, prefață și note de Teodor Naum, Editura pentru Literatură Universală, 1969).