Mihai Eminescu

(1850-1889)



Ea-și urma cărarea-n codru



Ea-și urma cărarea-n codru.

Eu mă iau pe a ei urmă,

Când ajung cu ea alături 

Răsuflarea mi se curmă.

 

Mai răsuflu înc-o dată,

Zic o vorbă, ea tresare

Și se uită-n altă parte 

Și răspuns de loc nu are.

 

Dar mereu de ea m-apropiu

Și vorbesc, și îi dau sfaturi;

Ea se apără c-o mână

Și se uită tot în laturi.

 

Când pe talie-i pun brațul,

Ea se frânge, va să scape,

Dar o trag mereu spre mine,

Mai aproape, mai aproape.

 

Mai nu vrea, și mai se lasă.

Capul ei mi-l pun pe umăr,

Pun pe ochii-nchiși, pe gură,

Sărutări fără de număr.

 

Și la piept o strâng mai tare.

Răsuflarea-mi se sfârșește;

O întreb de ce-i mâhniă,

O întreb de mă iubește.

 

Iar ea ochii și-i deschide 

Mari, puternici, plutitori:

 – ,,Îmi ești drag din calea-afară,

Dar obraznic uneori”. 

 

 

(1876)

(din volumul Ceres și Pan. Antologie de poezie bucolică românească. Ediție și studiu introductiv de Gabriela Danțiș, Editura Minerva, 1984).