Vasile Voiculescu 

(1884-1963)

 

CCVII



Că m-ai trădat tot timpul nu-ți socotesc o vină.

Păcatul e că astfel pe tine te trădezi;

Ești propriul tău Iuda; împins de negre piezi,

Îți vinzi unor Caiafe înalta ta lumină...

Mai tragic ca un țipăt din mine a țâșnit,

Sfâșietor, sonetul ce ți-am trimis aseară.

Ocări, blesteme, imnuri, acolo s-au ciocnit,

În iureș, îngeri, demoni, val mă cutreierară.

Ca lebăda ce moare și cântecul și-l țipă,

În spasmul destrămării ți-am scris, înăbușit

De-un gâlgâit de suflet agonic, pe sfârșit...

Și mâna cu condeiul căzu ca o aripă.

Culcai pe masă tâmpla și, așteptând pieriea,

Crezui că este moartea... era, vai, fericirea!



(din volumul Poezii. Antologie și prefață de Ștefan Augustin Doinaș, Editura Minerva, 1972).