Fernando Pessoa

(1888-1935)

sonet



Copilul care eram plânge în stradă.

Când am devenit cel ce sunt l-am lăsat acolo;

Și numai azi, vâzând că ceea ce am devenit e nimic, aș vrea

Să merg să-l caut pe cel rămas acolo unde era.



Ah, cum aș putea să îl mai găsesc? Căci cine a mai greșit

În viață își are și revenirea lui la fel de greșită.

Nu mai știu nici de unde vin și nici unde stau.

Dar neștiind eu atâtea, e ca și cum inima s-a oprit.



Cel puțin de aș reuși prin aceste locuri

Să ajung pe un munte înalt, de unde să îl pot zări

În sfârșit, pe cel uitat, privind și reamintindu-mi,



În această absență, mai aflând câte ceva despre mine,

Iar zărindu-mă în depărtare cel ce am fost, voi găsi

În mine o parte infimă din acela care eram atunci.





(din volumul Vecin cu viața • Poezia ortonimă, 1911-1935. Antologie, traduceri, prefață și note de Dinu Flămând, Editura Humanitas, 2017).